Păcatul schismei se iartă numai prin pocăința celui sau a celora care l-au săvârșit, iar pocăință înseamnă renunțarea la faptele care pricinuiesc daună unității bisericești.
Portalul „Tradiția” continue să publice răspunsurile la întrebările care ne sunt adresate în cadrul rubricii dedicate schismei bisericești din Republica Moldova.
Răspunsurile anterioare vezi: Rana netămăduită a Bisericii Ortodoxe din Moldova, Rana netămăduită a Bisericii Ortodoxe din Moldova – 2, Rana netămăduită a Bisericii Ortodoxe din Moldova – 3, Rana netămăduită a Bisericii Ortodoxe din Moldova – 4, Rana netămăduită a Bisericii Ortodoxe din Moldova – 5, Rana netămăduită a Bisericii Ortodoxe din Moldova – 6
ÎNTREBARE: Se vorbește că, la timpul său, fostul episcop vicar de Bălți Petru (Păduraru) s-a pocăit de acțiunile sale schismatice și s-a adresat conducerii Bisericii Ortodoxe Ruse cu rugămintea să i se elibreze gramota de trecere la Patriarhia Română. A avut loc așa ceva în realitate? Și, dacă s-a întâmplat, ce a decis Patriarhia Moscovei? I-a fost retrasă episcopului Petru sancțiunea canonică – oprirea de a săvârși cele sfinte?
RĂSPUNS: Informații cu referință la acest caz le puteți găsi în culegerea bilingvă «Pentru restabilirea unității. Poziţia Bisericii Ortodoxe Ruse în problema „Mitropoliei Basarabiei”. Documente şi materiale» editată la Chișinău în anul 2012, cartea fiind postată și pe Internet.
Astfel, la ședința din 31 martie 1999 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a decis:
„Ţinând cont de exprimarea, în cererea episcopului Petru din 25 februarie 1999, a regretului sincer în legătură cu evenimentele desfăşurate în anul 1992 în oraşul Bălţi, în timpul aflării lui acolo în calitate de episcop vicar al Eparhiei de Chişinău, a primi pocăinţa episcopului Petru, a declara despre consimţământul de a-i ridica interdicţia canonică pentru slujirea celor sfinte şi de a-i oferi gramota de eliberare. Pentru ca această acţiune să nu provoace neînţelegeri în mediul ortodocşilor din Moldova şi să nu împiedice desfăşurarea negocierilor între cele două Biserici, de a o înfăptui într-un timp cât mai scurt posibil, în concordanţă cu soluţionarea problemei principale, care constituie obiectul negocierilor între două Biserici.” [Pentru restabilirea unității, p. 113] (evidențiat de mine – V.J.).
În arhiva Departamentului pentru relații externe bisericești al Patriarhiei Moscovei s-a păstrat copia scrisorii din 19 aprilie a aceluiași an (documentul îl puteți vedea în anexă la prezentul răspuns) semnată de președintele DREB mitropolitul Chiril de Smolensk și Kaliningrad și adresată mitropolitului Daniel al Moldovei și Bucovinei, în care era citat textul acestei decizii și se exprima speranța în continuarea negocierilor dintre Bisericile Rusă și Română pentru a identifica „cel puțin un model intermediar de reglementare, dacă în timpul de față este imposibilă reglementarea canonică definitivă a acestei probleme.” O copie a scrisorii a fost expediată și mitropolitului Chișinăului și al întregii Moldove Vladimir.
Așadar, în primul rând, a avut loc pocăința episcopului Petru exprimată în cererea sa, iar Sinodul pocăința a primit-o. Aceasta s-a întâmplat nu cu mult timp după ce, la 15 ianuarie 1999, la Chișinău s-a desfășurat întâlnirea reprezentanților Patriarhiilor Moscovei și Române dedicată reglementării situației bisericești din Moldova. Apreciind înalt faptul întâlnirii ca atare, părțile, după cum se menționa în comunicatul comun difuzat după încheierea ei, „au convenit asupra necesităţii să continue consultările de acest fel, pentru ca în timpul apropiat să găsească un model reciproc acceptabil de soluţionare a problemelor canonice legate de situaţia Ortodoxiei pe teritoriul Republicii Moldova.” Deși pe parcursul discuțiilor fiecare dintre părți și-a prezentat propria viziune a situației bisericești, în document se sublinia necesitatea „a de a trece de la confruntare şi ostilitate la conciliere şi colaborare.” În plus, în comunicat se relata că șefii celor două delegaţii (mitropolitul Smolenskului și Kaliningradului Chiril și mitropolitul Daniel al Moldovei și Bucovinei) „în consultare unul cu celălalt, vor propune Bisericilor sale nişte modalităţi reciproc acceptabile de soluţionare a problemelor, care rămân la ordinea zilei în relaţiile dintre cele două Biserici, în legătură cu situaţia din jurul stăpânului Petru (Păduraru).” [Pentru restabilirea unității, p. 111] (evidențiat de mine – V.J.).
Peste o lună după întrunirea de la Chișinău, la ședința Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din 16 februarie 1999 întâlnirea celor două delegații a fost apreciată drept una importantă, considerându-se „oportună continuarea consultărilor bilaterale pentru elaborarea de comun acord a unui model reciproc acceptabil de soluţionare a problemei de ordin canonic apărute între Patriarhiile Moscovei şi Română.” [Pentru restabilirea unității, p. 112].
Anume tinând cont de toate circumstanțele enunțate a fost exprimat în decizia sus-citată a Sinodului Bisericii Ruse, din 31 martie 1999, consimțământul de a-i ridica episcopului Petru interdicţia canonică pentru slujirea celor sfinte, aplicată la 22 decembrie 1992, şi de a-i oferi gramota de eliberare.
Însă, și aceasta în rândul doi, consimțământul putea să se realizeze doar în concordanță cu soluţionarea problemei principale care constituia obiectul negocierilor între cele două Biserici sau, altfel spus, în corelare cu tămăduirea schismei în sânul Bisericii Ortodoxe din Moldova. Fie și nu într-o formă definitivă, dar cel puțin în forma „unui model intermediar de reglementare” – condiție pe care pe atunci mitropolitul, iar în prezent Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril în scrisoarea sa din 19 aprilie 1999 o aducea la cunoștința pe atunci mitropolitului, iar în prezent Patriarhului Daniel al României, familiarizându-l cu conținutul deciziilor Sfântului Sinod din 16 februarie și 31 martie.
Despre ce fel de model era vorba? Nici acesta nu prezenta vreun secret, iată un fragment din raportul mitropolitului Chiril al Smolenskului şi Kalinigradului, preşedintele DREB, prezentat la 16 august 2000, la Soborul Arhieresc Jubiliar al Bisericii Ortodoxe Ruse:
„În relaţiile cu Patriarhia Română, rămâne nevindecat conflictul legat de existenţa pe teritoriul nostru canonic din Moldova a «Mitropoliei Basarabiei» sub jurisdicţie română, care este condusă de fostul episcop de Bălţi Petru (Păduraru), oprit de la slujirea celor sfinte de Sinodul Bisericii Noastre. (…)
Aspiraţia Patriarhiei Române să-şi stabilească jurisdicţia pe teritoriul Republicii Moldova nu găseşte susţinere la majoritatea cetăţenilor ortodocşi ai acestei ţări, precum şi trezeşte suspiciuni la puterea de stat, care consideră, pe bună dreptate, că stabilirea a două jurisdicţii comportă pericolul scindării unităţii populaţiei ortodoxe şi a societăţii în ansamblu. Biserica Ortodoxă Rusă tinde să găsească un compromis acceptabil pentru a feri Biserica Ortodoxă din Moldova de la ispita dezbinării.
Unica formă posibilă din punct de vedere canonic a prezenţei Patriarhiei Române în Moldova este structura extinsă a parohiilor pe lângă Reprezentanţa Bisericii Ortodoxe Române din Moldova (conform exemplului Misiunii Duhovniceşti Ruse din Ierusalim). Inadmisibilitatea creării pe teritoriul canonic al Bisericii Ortodoxe din Moldova a Mitropoliei Basarabiei în cadrul Patriarhiei Române rămâne pentru noi un principiu constant, care este în mod consecvent susţinut de către Departamentul pentru relaţii externe bisericeşti la diverse niveluri ale contactelor bilaterale.” [Pentru restabilirea unității, p. 114] (evidențiat de mine – V.J.).
Bineînțeles, un asemenea model nu putea vindeca definitiv rana schismei adusă trupului viu al Bisericii lui Hristos. Păcatul schismei se iartă numai prin pocăința celui sau a celora care l-au săvârșit, iar pocăință înseamnă renunțarea la faptele care pricinuiesc daună unității bisericești. Cu toate acestea, modelul intermediar ar fi putut măcar pentru o perioadă de timp – în speranța că poate cândva, în viitor, Domnul va veni în ajutor, îi va lumina pe cei rătăciți și trupul bisericesc se va tămădui – ar fi putut include într-un cadru cannonic acceptabil aflarea Patriarhiei Române pe teritoriul țării noastre. Nici vorbă, era o cedare considerabilă făcută părții române condiționată de dorința Bisericii Ortodoxe Ruse de a nu admite evoluția unui conflict deși grav, dar totuși local până la stadiul ruperii definitive a relațiilor canonice dinte cele două Patriarhii.
Spre regret, din partea opusă nu a urmat niciun răspuns. Nici atunci, nici mai târziu partea română nu a acceptat forma maximum posibilă, dar totuși canonică de prezență bisericească în Republica Moldova. Apelul de a purcede la o nouă rundă de negocieri care a fost repetat și în scrisoarea Sanctității Sale Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Alexii al II-lea către Preafericitul Patriarh Teoctist al României din 8 noiembrie 2001 [vezi: Восстановить единство, с. 57] a rămas fără vreo reacție.
În schimb, partea română a preferat să apeleze la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului și să solicite înregistrarea de stat a „Mitropoliei Basarabiei”, învocând doar argumente de ordin laic și renunțând la cele canonice (care, oricum, lipseau cu desăvârșire). În mod firesc, nu a putut intra în vigoare și consimțământul, exprimat anterior, de a-l scuti pe episcopul Petru de interdicția săvârșirii celor sfinte și de a-i oferi gramota de eliberare.
În ceea ce privește pocăința episcopului Petru (Păduraru), numai unul Dumnezeu știe cât de sincer era dânsul în momentul scrierii, în februarie 1999, a cererii în care regreta comportamentul său schismatic, solicitând să i se retragă sancțiunea bisericească și să i se permită trecerea canonică de la o Biserică locală la alta.
Dar din scrisoarea Sancității Sale Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Alexii al II-lea adresată Preafericitului Patriarh Teoctist al României, din 25 martie 2000, putem afla despre o serie de acțiuni schismatice noi ale dânsului comise în luna decembrie a aceluiași an, 1999, deja pe teritoriul Ucrainei. Cităm:
„Spre regret, episcopul Petru nu doar nu şi-a încetat acţiunile sale anticanonice, dar le-a transferat şi pe teritoriul canonic al Bisericii Ortodoxe Ucrainene a Patriarhiei Moscovei. Asfel, prin unul din decretele sale, cu nr. 95 din 3.11.99, a fost înfiinţată de el mănăstirea în numele sf. Antonie cel Mare în or. Cernăuţi, Ucraina, stareţ al căreia a fost numit un cleric al Bisericii noastre, ieromonahul Varsanufie (Solopov), oprit de la slujire preoţească de către Arhiepiscopul Cernăuţilor şi al Bucovinei, Onufrie, pentru oficierea samavolnică a Dumnezeieştii Liturghii în limitele eparhiei sale. Asemenea acţiuni anticanonice ale mitropolitului Petru aduc un prejudiciu enorm unităţii bisericeşti şi încă mai tare împiedică restabilirea plinătăţii relaţiilor noastre frăţeşti în spiritul regulilor de comunicare interortodoxă ale sfinţilor părinţi.” [Pentru restabilirea unității, p. 113].
După care au urmat noi acțiuni anticanonice ale episcopului Petru: primirea în jurisdicța sa și numirea în funcția de „reprezentant al Mitropoliei Basarabiei la Moscova” pe „protopresbiterul” Alexandr Sergheev-Zarnadze, unul din fondatorii „bisericii cu adevărat ortodoxe ruse” de natură schismatică, care şi-a primit eparhia necanonică de la gruparea schismatică ”biserica ortodoxă ucraineană autocefală”, precum și pe fostul cleric al Eparhiei de Ceboksarî, Andrei Berman, lipsit de rang în Patriarhia Moscovei. Sau, de exemplu, numirea în funcția de „paroh” al unei biserici din regiunea Moscova a „clericului” așa-numitei Patriarhii a Kievului pe „protoiereul” Andrei Egorov… [vezi: Pentru restabilirea unității, p. 121]. Iar o nouă pocăință așa și nu a mai urmat.
Cum se spune în asemenea cazuri, comentariile sunt de prisos. Sancțiunea canonică – oprirea de a săvârși cele sfinte – nu i-a fost retrasă episcopului Petru (Păduraru) nici până în prezent. Și este puțin probabil că așa ceva se va putea întâmpla.
Victor Josu
Anexă:
