Schimbarea la Față a Mântuitorului este sărbătoarea pe care o cunosc și o iubesc chiar și oamenii neîmbisericiți. Cu toate acestea, este nevoie să amintim în permanență despre semnificația ei adevărată.
Când e vorba de sărbători creștine, nu avem dorință să le sărbătorim cu mult fast. La solemnitățile laice sunt multe culori, emoții și discuții, dar când ne apropiem de evenimentele referitoare la istoria Evanghelică, la faptele mântuirii noastre, ne dorim pace și liniște în suflet. Doar și emoțiile pozitive ne pot lipsi de pacea atât de greu dobândită de noi.
Dar și în astfel de sărbători cum e Schimbarea la Față sunt destul de multe emoții negative – toate aceste coșuri cu produse și alte tradiții ne sustrag de la ceea ce e principal. În trecut toate acestea aveau o semnificație concretă care e pierdută în ziua de azi. Ca urmare, acțiunile exterioare au rămas, dar conținutul a dispărut. Această teză o putem aplica nu doar cu referire la coșuri, dar și la sărbătoarea ca atare: cele exterioare prevalează asupra a ceea ce e mai important – înțelegerea semnificației Schimbării la Față. Doar emoțiile pot fi cu ușurință confundate cu acțiunea adevărată a harului și ne pot duce cu totul în altă parte.
Prin urmare, luând în considerare cele spuse, haideți să ne aprofundăm încă odată în semnificația Schimbării la Față a Mântuitorului, în esența ei. Nu vom vorbi multe, să ne oprim doar la unele aspecte: Așadar, să ne apropiem de această holdă, să ne delectăm cu ceea ce crește pe aceste brazde dătătoare de viață, să culegem spicele vieții cuvintelor Domnului nostru Iisus Hristos, exclamă sfântul cuvios Efrem Sirul.
Schimbarea la Față a lui Hristos s-a întâmplat cu puțin timp până la Suferințele și Moartea Lui. Apostolii în acel timp încă nu erau tari în credință în măsura în care au fost după Înviere sau Cincizecime, de aceea Mântuitorul le arată slava Sa Dumnezeiască, ca ei să nu se ispitească, văzând Suferințele Lui benevole și inevitabile din viitor. Să ascultăm cuvintele sfântului cuvios Efrem Sirul:
Ei Îl știau ca pe om și nu înțelegeau că El este Dumnezeu. Îl cunoșteau ca pe fiul Mariei, ca pe un om ce viețuia alături de ei în lume… Eu vedeau că El mânca și bea, obosea și se odihnea, ațipea și adormea, era cuprins de teamă și vărsa sudoare: toate acestea nu erau caracteristice firii Sale Dumnezeiești, ci doar firii Sale omenești. De aceea El îi urcă pe munte: ca Tatăl să îl proclame Fiul Său și să le arate că El cu adevărat este Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu.
Domnul le-a arătat ucenicilor Împărăția Sa înainte de Suferințe. Puterea Sa – înainte de moarte. Slava Sa – înainte de batjocorire. Cinstea Sa – înainte de dezonorare, ca atunci când Îl vor vedea răstignit, să înțeleagă că este omorât nu din pricina neputinței Sale, dar benevol, de dragul mântuirii omenirii. Este semnificația extrem de importantă a evenimentelor de pe Tabor pe care nu le observăm și asupra cărora nu medităm.
Nimeni dintre oameni, având putere (dar și neavând-o), nu va fi de acord să treacă prin așa înjosiri și chinuri, prin care a trecut Hristos. În acest sens sărbătoarea Schimbării la Față poartă în sine o anumită porție de amărăciune – reiese că întreaga Slavă a Mântuitorului care ne aduce atâtea bucurii este prevestitoarea Patimilor îngrozitoare, este indicarea asupra celei mai mari tragedii a omenirii pe care a venit să o îndrepte Însuși Domnul. Noi dobândim la Dumnezeu slavă pentru muncă, pentru răbdarea scârbirilor, pentru virtuți. Pe când Hristos Care a fost slăvit prin Învierea Sa avea această slavă dintotdeauna, după cum Singur spunea, înainte de facerea lumii. (In.17,5).
Pe Muntele Tabor se întâlnesc două Testamente – cel Vechi și cel Nou. Aici se bucură proorocii, văzând firea omenească a lui Hristos pe care nu au știut-o, se bucură și apostolii care privesc la Firea Lui Dumnezeiască pe care nu o înțelegeau. Așa și priveau, după spusele sfântului cuvios Efrem, proorocii la apostoli și apostolii la prooroci – conducătorii Vechiului Testament la conducătorii Noului Testament. Moise a despărțit marea ca să treacă poporul lui Israel. Petru a făurit o colibă ca să creeze Biserica. Ilie a urcat în cer într-un car de foc. Ioan s-a lipit de pieptul Flăcării. Și mai concret a descris această întâlnire sfântul cuvios Anastasie Sinaitul:
Acolo e întuneric, aici e Soare; acolo e întunecime, aici e norul luminii; acolo e legea din zece porunci, aici e Cuvântul înainte de veci care e mai presus decât toate cuvintele; acolo e ghicirea trupească, aici – lucrarea Dumnezeiască; acolo, pe munte, au fost scrise lespezile de piatră ale legii, aici – inimile se umplu de înțelepciune întru mântuire. Atunci a curs apă din piatra necredinței, pe când acum s-a arătat Izvorul vieții și al nemuririi; acolo a fost părăsit toiagul, aici a înflorit Crucea.
Acum drepții Testamentului Vechi intră în Testamentul Nou. Moise nu a intrat în pământul făgăduinței, însă acum poate intra în Împărăția Cerurilor. El nu a avut posibilitate să se atingă de prototip, pe când acum în slavă intră în chipul original.
Acest contrast al Testamentelor ne amintește de câtă cinste și bogăție ne învrednicim noi, creștinii Testamentului Nou. Chiar dacă noi nu vom găsi anumite îndrumări concrete, practice, însă și semnificația teoretică nu este de mică importanță, deoarece anume ea ne oferă posibilitate să ne concentrăm pe lucruri drepte și să găsim acea bucurie calmă, veșnică, de dragul căreia noi am venit odată la Dumnezeu.
Iar coșurile le putem sfinți, dar putem și să nu le sfințim. Sărbătoarea nu constă în ele.
Protoiereul Vladimir Dolghih
Sursa: Spzh.news