Ucenicii fug din Ierusalim, zdrobiți de durere. Dar Hristos nu îi oprește, ci pur și simplu merge alături de ei – până la cină, când pâinea va schimba totul.
Este duminică în Ierusalim. Soarele arde nemilos, praful plutește în aer, amestecat cu vuietul mulțimii și mirosul jertfelor de sărbătoare. Mai multe femei veniseră deja, alergând din cimitir – speriate, cu suflarea întretăiată, ele strigau ceva despre o peșteră goală și despre îngeri. Petru însuși a alergat încolo, a văzut giulgiurile aruncate, și-a frecat fruntea, fără să înțeleagă ce se întâmplă. În comunitate exista zgomot, dispute, șoapte timide și teorii incredibile.
Iar acești doi își strâng lucrurile și pleacă. Urmează de parcurs doisprezece kilometri până la Emmaus. Era o evadare dintr-o realitate înfricoșătoare. Emmaus era un fel de loc liniștit, izolat, un punct pe hartă unde poți pur și simplu să te așezi, să te uiți la perete și să fii tăcut. Unde nimeni nu te va trage de mânecă și nu te va întreba: „Ei bine, ce se va întâmpla acum?”
Luca și Cleopa au auzit istorisirile femeilor. Au văzut confuzia apostolilor. Știau că mormântul era gol. Și totuși – au plecat.
Erau pur și simplu extrem de obosiți. Timp de trei ani, acești oameni au trăit în modul unei minuni neîncetate. Timp de trei ani au fost la apogeu, crezând că lumea era pe cale să se întoarcă cu susul în jos, că adevărul va triumfa în sfârșit. Și-au părăsit casele, bărcile, au renunțat la viețile precedente pentru Cel Care a promis Împărăția.
Și apoi a venit ziua de vineri. O judecată scurtă, cuie, tăcerea teribilă a Sabatului. Totul din interiorul lor s-a oprit. Nu mai puteau aștepta. Credința necesită mișcare, efort, iar ei nu aveau nici măcar puterea să facă o respirație adâncă. Când speranța moare atât de zgomotos, liniștea de apoi pare insuportabilă.
Pe drum, își purtau durerea, povestindu-și unul altuia evenimentele ultimelor zile. Există o frază în Evanghelie de la care trage a frigul din mormânt: „Iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel…” (Lc. 24:21).
„Nădăjduiam – așa a fost”. La timpul trecut, la modul conjunctiv, un sfârșit complet și ireversibil.
Ei l-au îngropat deja pe Hristos în memoria lor, au apăsat chipul Său cu o piatră grea și acum încercau să se îndepărteze cât mai mult posibil de acel loc, unde visele lor au fost spulberate de realitatea justiției romane.
Un tovarăș de călătorie neobișnuit
Hristos nu-i oprește. Nu blochează drumul cu o sabie de foc. El nu strigă din cer: „Unde mergeți, puțin credincioșilor?!” El face ceva mult mai ciudat și mai profund: pur și simplu începe să pășeascî alături de ei. Merge prin praf, încălțat în sandalii, respiră în ritm, se adaptează la pasul lor greu și fără grabă.
Textul spune: „ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască” (Luca 24:16). Nu L-au putut recunoaște. Dar nu este vorba de o orbire miraculoasă. Doar că atunci când închizi o persoană în trecut, nu o aștepți în prezent. Nu te aștepți la o suflare vie în chipul cela pe care l-ai deplâns deja cu lacrimi.
Pentru ei, El era Cel pe care L-au pierdut pentru totdeauna. Un om viu lângă ei pur și simplu nu se potrivea cu închipuirea lor despre lume, unde moartea pune punctul său definitiv.
Primul lucru pe care îl face Hristos este să pună întrebarea: „Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi unul cu altul în drumul vostru?” (Luca 24:17). El știa răspunsul. Știa tot ce simt, fiecare fir în dezamăgirea lor. Dar îi lasă să vorbească. Merge alături de ei și le ascultă confuzia, resentimentele lor, indignarea lor neputincioasă față de cum s-au terminat lucrurile. Și ei Îi destăinuie totul, vorbesc cu de amănuntul, pierzând firul vorbei. Povesteau despre un prooroc care a fost puternic în fapte și în cuvânt și cum a fost trădat și răstignit.
Hristos începe să le explice cărțile și proorocii abia după ce ei și-au vărsat amărăciunea. Nu îi face să tacă imediat prin cuvinte corecte. Nu le vindecă durerea cu o prelegere severă. Îi lasă să vorbească până la capăt, până la ultima picătură de durere. Înțelegerea vine după compasiune și prezența fizică.
Merge cu ei – și, de fapt, merge în direcția opusă. Doar Ierusalimul este centrul, este locul Învierii, este comunitatea. Ei se îndreaptă în altă direcție, unde nu este ieșire. Și Dumnezeu merge pe același drum, fără ieșire, împreună cu ei. Cu viteza lor. Pe drumul lor prăfuit. Este o imagine foarte realistă: Dumnezeu nu trage o persoană de haină înapoi, la lumină, dacă ea hotărăște să plece. El merge cu tine în întunericul tău personal, împărțind drumul cu tine, până când tu însuți vei dori să te întorci.
Rămâi cu noi
Ei se apropie de Emmaus. Soarele apune în spatele dealurilor, umbrele devin lungi și reci. Se lasă frigul. Hristos „se preface că vrea să meargă mai departe”. El nu insistă să râmănâ cu ei. Nu intră în casă fără invitație, nu cere atenție către Sine. Le respectă libertatea până la final.
Ei înșiși trebuie să-L cheme. Și Îl cheamă. Nu pentru că L-ar fi recunoscut. Nu pentru că i-ar fi impresionat cu cunoștințele Sale profunde despre Scriptură. Doar că în aceste câteva ore de călătorie au simțit căldură de la El. Apropierea umană, creată dintr-o cale comună, s-a întâmplat mai devreme decât cunoașterea lui Dumnezeu.
În cele din urmă, se aude rugămintea: „Rămâi cu noi că este spre seară şi s-a plecat ziua” (Luca 24:29).
Ei credeau că oferă cazare pe noapte unui drumeț obosit. Ospitalitatea orientală obișnuită: un pahar de vin, o turtă, un acoperiș de asupra capului. Ei intră în casă.
În cameră miroase a fum, ierburi uscate și ciorbă. Umbrele lămpii cu ulei tremură pe peretele aspru. Se așază la masă. Și aici Străinul preia rolul de stăpân al casei. Ia pâinea. Mulțumește. Și o o frânge. În liniștea camerei, se aude sunetul unei coji rupte.
În acel moment ochii lor se deschid. Nu în timpul unei analize lungi a profețiilor vechi sau a unei dispute intelectuale despre sensul vieții. Dar în momentul unui gest simplu, aproape cotidian. Au văzut aceasta de sute de ori. Felul în care El ținea pâinea. Cum se mișcau mâinile Lui în semiîntuneric. Însă aici s-a întâmplat ceva irepetabil, personal, viu. În această frângere a pâinii este toată viața Lui, dată pentru ei. Și, în sfârșit, ei Îl recunosc.
Iar El dispare imediat. Camera e goală. Pe masă a rămas doar pâinea frântă bucăți. Peste geam – întunericul nopții.
Schimbare totală
Restul acestei istorii se relatează doar în câteva propoziții din Evanghelie. Dar ele conțin totul.
Cei doi tocmai merseră pe jos, în căldură, doisprezece kilometri. Picioarele le erau obosite, spatele îi durea, erau complet epuizați emoțional. Tocmai se așezaseră la cină după o zi lungă. Era noapte târzie. În primul secol, iudeii nu umblau pe drumuri noaptea, decât dacă era absolut necesar. Animale sălbatice, tâlhari, gropi – era periculos și ridicol.
Și ce fac ei? Se ridică imediat. Și fug înapoi.
Nu a doua zi de dimineață, când urma să se facă lumină și să dispară pericolele. Chiar acum. Aceiași doisprezece kilometri, în întuneric total, spre locul de unde fugiseră cu groază și disperare cu câteva ore în urmă. Nu mai erau speriați. Nu mai trebuia să se ascundă.
Ceva în acea pâine frântă le-a schimbat natura. Au venit din comunitate – acum zboară spre ea. Se ascundeau în Emmaus, iar acum nu mai au nevoie de Emmaus. Locul unde urmau să se ascundă și să uite totul a devenit punctul de plecare al unei vieți noi.
Hristos nu le-a apărut în Ierusalim cât timp erau încă cu toții. Nu i-a ajuns din urmă chiar la începutul călătoriei, pentru a-i aduce înapoi. A așteptat până când aveau să ajungă la limită, la impas. A împărtășit cu ei oboseala, seara și pâinea.
Această istorie este cea mai personală din întreaga Evanghelie. Nu este vorba despre eroii care stăteau sub cruce până la capăt. Este vorba despre cei care au renunțat. Despre cei care au dat din mână și au spus: „Nu s-a întâmplat nimic, plec, a fost totul o greșeală”.
Adesea credem că Dumnezeu ne așteaptă doar în „locurile potrivite” — în centrul credinței, în momentele de bucurie duhovnicească. Pe când El, se dovedește, că merge pe drumuri prăfuite care duc în altă direcție de la El. Pășește împreună la pas cu noi, chiar dacă drumul este confuz și greșit. Ascultă plângerile noastre nesfârșite. Așteaptă răbdător să-L chemăm la cină în izolareaa noastră, în decepția noastră.
Uneori, o persoană chiar are nevoie să plece, pentru a se întoarce cu o nouă viziune asupra lumii și asupra propriei persoane. Trebuie să ajungi la Emmausul propriu, până la punctul extrem al necredinței, astfel încât, într-un gest simplu, în frângerea pâinii, să poți simți brusc: „Oare, nu ardea în noi inima noastră?” (Luca 24:32).
Drumul spre Emmaus este o cale dus-întors. Doisprezece kilometri de disperare și doisprezece kilometri de bucurie pură, răsunătoare. Și Dumnezeu doar merge alături tot acest timp. Nu ne împiedică să facem greșeli, nu ne zdrobește cu măreția Lui. Dar nici nu ne permite să dispărem în întuneric.
Ziua se apropie de sfârșit. Și El încă e aici. Lângă toți cei care au hotărât astăzi că totul s-a terminat.
Pavel Boyko
În ilustrația publicației: Întâlnirea Mântuitorului cu Luca și Cleopa la Emmaus.
Sursa: СПЖ