Boala este una dintre cele mai grele încercări prin care trece omul. Ea slăbește trupul, tulbură mintea și uneori rănește adânc sufletul. Dar tocmai în clipele durerii omul începe să caute mai mult sensul vieții, sprijinul aproapelui și ajutorul lui Dumnezeu. Credința devine atunci lumină în întuneric și putere nevăzută în lupta cu suferința.
Omul credincios nu privește boala doar ca pe o pedeapsă, ci și ca pe un prilej de trezire sufletească, de apropiere de Dumnezeu și de înțelegere a fragilității vieții. În durere, rugăciunea devine mai sinceră, lacrima mai curată, iar inima mai smerită. Mulți oameni mărturisesc că în timpul bolii au învățat să prețuiască mai mult familia, liniștea, iubirea și fiecare zi dăruită de Dumnezeu.
Credința nu înseamnă doar a aștepta minuni, ci și a avea nădejde atunci când puterile omenești par slăbite. Ea îl ajută pe om să nu cadă în deznădejde, să lupte cu răbdare și să păstreze pacea sufletului. Un om care se roagă și crede simte că nu este singur în suferința sa. Dumnezeu îi întărește inima, îi luminează mintea și îi trimite oameni care să-l ajute. În același timp, credința adevărată merge mână în mână cu grija pentru sănătate. Dumnezeu a dăruit oamenilor medici, tratamente și știință pentru alinarea durerii. Rugăciunea și medicina nu se exclud, ci se completează. Medicul tratează trupul, iar credința vindecă sufletul rănit de frică, neliniște și disperare.
Sunt multe cazuri când omul bolnav, deși nu s-a vindecat pe deplin trupește, a dobândit o mare pace sufletească prin credință. Această pace îi oferă puterea de a merge înainte, de a răbda și de a nu-și pierde demnitatea. Uneori cea mai mare minune este nu vindecarea trupului, ci transformarea inimii. Boala îi poate învăța pe oameni compasiunea, iubirea și răbdarea. Cei care trec prin suferință devin adesea mai sensibili la durerea altora și mai apropiați de Dumnezeu. Dintr-o inimă încercată se poate naște o credință mai puternică și o lumină care îi întărește și pe ceilalți.
Credința este asemenea unei candele aprinse în noaptea durerii. Chiar dacă vânturile încercărilor bat puternic, lumina ei nu se stinge. Atunci când omul își pune nădejdea în Dumnezeu, suferința nu îl mai biruiește, ci îl apropie de adevărata înțelegere a vieții și de puterea iubirii dumnezeiești.
De unde vine boala omului și pentru ce îi este dată ca să treacă prin ea?
Boala omului poate avea multe cauze: trupești, sufletești și duhovnicești. Din punct de vedere medical, ea apare din slăbirea organismului, moștenirea genetică, alimentație necorespunzătoare, stres, accidente sau diferite influențe ale mediului. Dar din punct de vedere spiritual, boala este privită și ca o consecință a fragilității firii omenești după căderea omului în păcat.
În înțelegerea creștină, Dumnezeu nu dorește suferința omului, însă îngăduie uneori boala pentru anumite rosturi adânci, pe care omul nu le poate înțelege pe deplin. Nu orice boală este pedeapsă pentru păcate. În Sfânta Scriptură vedem că și oamenii drepți au trecut prin suferințe și boli. Uneori boala este o încercare a credinței, alteori o chemare la schimbarea vieții, la smerenie, la rugăciune și la apropierea de Dumnezeu.
Prin boală, omul înțelege cât este de trecătoare viața și cât de limitată este puterea omenească. În clipele de durere, mulți descoperă adevărata valoare a iubirii, a familiei, a rugăciunii și a păcii sufletești. Boala poate opri omul din alergarea fără sens a vieții și îl poate face să-și privească mai atent sufletul. De multe ori, suferința îl învață pe om răbdarea și compasiunea. Un om care a trecut prin durere înțelege mai bine lacrima altuia. Astfel, boala poate deveni și o școală a milostivirii și a maturizării sufletești. Există însă și situații când boala vine din neglijența omului: excese, vicii, ură, stres continuu, lipsa odihnei sau viața dezordonată. Trupul și sufletul sunt strâns legate, iar ceea ce rănește sufletul poate slăbi și trupul.
În credința creștină, scopul final al suferinței nu este distrugerea omului, ci mântuirea și întărirea lui sufletească. Chiar și în boală, Dumnezeu poate lucra tainic în inima omului, aducând lumină, pocăință, apropiere de cei dragi și întărire duhovnicească. De aceea, în fața bolii, omul este chemat să nu cadă în deznădejde, ci să caute atât ajutor medical, cât și întărire sufletească prin rugăciune, credință, spovedanie, împăcare și iubire față de aproapele.
De ce unii oameni avand o boală grea nu se pot trata nici medical și nici spiritual și mor prea devreme? Care să fie cauzele?
Moartea timpurie și suferința grea sunt unele dintre cele mai dureroase și tainice întrebări ale vieții. Nu există un răspuns simplu sau deplin pe care omul să-l poată înțelege. Atât medicina, cât și credința recunosc faptul că viața omului este fragilă și că nu toate bolile pot fi vindecate.
Din punct de vedere medical, există boli foarte agresive, descoperite târziu sau greu de tratat. Uneori organismul nu mai răspunde la tratament, alteori boala evoluează rapid ori există factori genetici, imunitari sau condiții care depășesc puterea medicinei actuale. Medicina poate salva multe vieți, dar nu poate birui încă toate bolile și nici moartea. Din punct de vedere spiritual, creștinismul nu spune că orice om credincios va fi neapărat vindecat trupește. Chiar și oameni sfinți au suferit boli grele și au murit tineri. Vindecarea nu este întotdeauna scopul principal al vieții pământești. Uneori Dumnezeu îngăduie suferința pentru motive pe care omul nu le poate vedea pe deplin.
Pot exista mai multe înțelesuri duhovnicești ale unei asemenea încercări:
= pentru smerirea inimii și apropierea de Dumnezeu;
= pentru întărirea credinței familiei și a celor din jur;
= pentru curățirea sufletului prin răbdare și suferință;
= pentru a arăta că viața pământească este trecătoare;
= pentru a opri omul de la o cale care i-ar putea pierde sufletul;
= sau pur și simplu ca o taină pe care mintea omenească nu o poate pătrunde.
Există și situații în care omul nu poate primi ajutor deplin deoarece este copleșit de frică, deznădejde, singurătate sau lipsă de sprijin. Sufletul afectat profund poate slăbi și lupta trupului. Alteori oamenii amână tratamentul, nu acceptă boala, trăiesc în stres continuu sau nu au acces la îngrijire potrivită.
Totuși, credința creștină spune că moartea nu este sfârșitul absolut al existenței. Pentru omul credincios, viața continuă în Dumnezeu. De aceea, chiar și atunci când trupul nu mai poate fi vindecat, sufletul poate primi pace, lumină și mângâiere. Uneori cea mai mare durere a oamenilor este întrebarea: „De ce tocmai el?” Dar răspunsul deplin îl cunoaște numai Dumnezeu. Omului îi rămâne să păstreze iubirea, rugăciunea, compasiunea și să nu judece suferința altuia, pentru că fiecare cruce ascunde o taină nevăzută.
Durata vieții omului vine din păcatele bolii lui sau din alte pricini? Doar oamenii în trecut trăiau mai mult, dar din ce cauză în zilele noastre viața devine tot mai scurtă?
Durata vieții omului este influențată de mai mulți factori: biologici, sufletești, sociali și spirituali. În credința creștină se spune că viața și moartea omului sunt în mâna lui Dumnezeu, dar omul contribuie și el prin felul în care trăiește. Păcatul poate influența viața omului atunci când distruge pacea sufletului și sănătatea trupului. Ura, stresul continuu, patimile, alcoolul, drogurile, desfrânarea, lăcomia, lipsa odihnei sau viața dezordonată slăbesc organismul și pot grăbi boala. De aceea, uneori oamenii spun că păcatul „roade” viața omului nu doar sufletește, ci și trupește.
Totuși, nu orice boală sau moarte timpurie este urmarea directă a păcatelor personale. Sunt oameni drepți care suferă și oameni păcătoși care trăiesc mult. De aceea, nu este bine ca omul să judece suferința altuia spunând că este pedepsit de Dumnezeu. Multe lucruri rămân o taină.
În trecut, există percepția că oamenii trăiau mai mult și mai liniștit deoarece:
= viața era mai apropiată de natură;
= hrana era mai curată și mai puțin procesată;
= oamenii munceau fizic și aveau mai multă mișcare;
= exista mai multă răbdare și mai puțin ritm grăbit;
= familiile erau mai unite;
= credința și rugăciunea ocupau un loc mai important în viață.
Astăzi, deși medicina a avansat enorm și în multe țări, speranța de viață este mai mare decât acum câteva secole, mulți oameni simt că viața este „mai scurtă” din cauza ritmului obositor și a presiunii permanente. Cauzele pot fi:
= stresul și anxietatea continuă;
= alimentația artificială și excesele;
= poluarea și sedentarismul;
= dependențele;
= lipsa liniștii sufletești;
= singurătatea și înstrăinarea dintre oameni;
= pierderea sensului spiritual al vieții.
Omul modern are multe mijloace tehnologice, dar adesea mai puțină pace interioară. Sufletul obosit influențează și trupul. De aceea, mulți oameni caută din nou liniștea, rugăciunea, natura și apropierea de familie.
Din perspectivă creștină, adevărata valoare nu stă doar în numărul anilor, ci în felul în care omul își trăiește viața. Unii trăiesc puțin, dar lasă multă lumină în urma lor, iar alții trăiesc mult fără să înțeleagă rostul vieții. Important este ca omul să trăiască cu credință, iubire, pace și conștiință curată înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor.
Ce trebuie să facă omul ca să trăiască mai mulți ani de viață?
Pentru a trăi mai mulți ani și mai ales mai frumos, omul are nevoie să îngrijească atât trupul, cât și sufletul. Viața lungă nu depinde doar de medicamente sau de hrană, ci și de pacea inimii, de gândurile omului și de felul în care își trăiește zilele.
Din punct de vedere trupesc omul trebuie:
= să aibă o alimentație cumpătată și cât mai naturală;
= să evite excesele, alcoolul, fumatul și alte dependențe;
= să doarmă suficient și să respecte odihna;
= să facă mișcare și să petreacă timp în aer curat;
= să meargă la controale medicale și să trateze bolile la timp;
= să evite stresul continuu și suprasolicitarea.
Trupul este asemenea unei candele: dacă este îngrijit cu înțelepciune, poate arde mai mult și mai liniștit.
Din punct de vedere sufletesc și spiritual la fel de important este:
= să păstreze pacea sufletului;
= să ierte și să nu poarte ură;
= să se roage și să aibă credință;
= să iubească oamenii și să facă bine;
= să evite invidia, mânia și răutatea;
= să trăiască cu recunoștință față de Dumnezeu și față de viață.
Omul care poartă mereu neliniște, supărare și răutate își obosește nu doar sufletul, ci și trupul. În schimb, pacea, rugăciunea și iubirea aduc lumină și echilibru lăuntric. În înțelepciunea populară se spune că: „Omul liniștit trăiește mai mult decât omul care se consumă pentru toate.” Și medicina arată astăzi că stresul, ura și anxietatea afectează inima, somnul, imunitatea și întreg organismul. Credința creștină mai spune că viața lungă este și o binecuvântare legată de cinstirea părinților, de cumpătare și de viața curată. În Sfânta Scriptură există porunca:
„Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie ție bine și să trăiești ani mulți.”
Totuși, nimeni nu poate controla pe deplin numărul anilor săi. Important nu este doar să trăiești mult, ci să trăiești cu rost, cu inimă bună și cu suflet împăcat. O viață plină de iubire, credință și lumină lasă urme frumoase chiar și după plecarea omului din această lume.
Să urmăm prin viață gândurile aceștor sfinți în care puterea cuvântului spus de ei ne poate fi mult de folos în viața noastră. Un cuvânt profund al Sfântului Luca al Crimeii spune astfel: „Boala este o școală a smereniei și a apropierii de Dumnezeu. Prin suferință, omul învață să vadă mai limpede cât de mult are nevoie de harul dumnezeiesc.” Iar Sfântul Paisie Aghioritul spunea: „Omul care primește boala cu răbdare și credință primește mare plată de la Dumnezeu, pentru că durerea cu„Nu boala îl pierde pe om, ci deznădejdea. Dacă sufletul rămâne tare în Dumnezeu, omul poate birui și în suferință.”răță inima și apropie sufletul de cer.” Un alt cuvânt al Sfântul Ioan Gură de Aur:
Raisa Plăieșu,
pentru Traditia.md