Omule, ai coborât vreodată în adâncul inimii tale, acolo unde nu se aud glasurile lumii, ci numai suspinul sufletului? Ai stat vreodată singur înaintea lui Dumnezeu, fără mască, fără mândrie, fără graba acestei vieți, și ai întrebat: „Suflete al meu, mai ești viu?”
Ne-am obișnuit să alergăm după multe lucruri trecătoare, dar am uitat să ne mai căutăm sufletul. Îi hrănim trupului toate poftele, dar sufletul rămâne flămând de rugăciune, de iubire și de Dumnezeu. Și atunci omul zâmbește pe dinafară, dar plânge pe dinăuntru fără să știe de ce.
Sufletul omului este locul unde Dumnezeu aprinde lumina Sa. Dar când omul se depărtează de rugăciune, de biserică și de iubirea adevărată, în inimă începe să se lase un frig nevăzut. Atunci omul are tot mai multe lucruri, dar tot mai puțină pace. Uneori, Dumnezeu îngăduie lacrimi, singurătate și încercări nu ca să ne piardă, ci ca să ne întoarcă spre sufletul nostru. În durere, omul începe să audă ceea ce în zgomotul lumii nu mai putea auzi: glasul conștiinței și chemarea lui Dumnezeu.
Ce folos să câștigi lumea întreagă, dacă îți pierzi sufletul? Ce folos să fii lăudat de oameni, dacă inima ta rămâne pustie? Sufletul nu are nevoie nici de faimă, nici de bogății – el are nevoie de lumină, de iertare și de Hristos.
Omule, vine o clipă când vei rămâne singur înaintea Cerului. Atunci nu te vor întreba câți bani ai avut, nici câtă putere ai purtat, ci câtă iubire ai pus în inimă și cât de curat ți-ai păstrat sufletul. De aceea, oprește-te măcar o clipă din alergarea acestei lumi și ascultă-ți sufletul… Poate că el plânge în tăcere după Dumnezeu.
Sufletul „plânge în tăcere după Dumnezeu” pentru că el este creat de Dumnezeu și poartă în sine dorul de El. Chiar dacă omul nu își dă seama întotdeauna, în adâncul inimii există o nevoie de sens, de iubire curată și de pace pe care lumea nu le poate umple complet. Atunci când omul se îndepărtează de rugăciune, de adevăr și de viața duhovnicească, sufletul nu încetează să caute ceea ce îi lipsește. Această căutare nu se manifestă întotdeauna prin cuvinte sau gânduri clare, ci printr-o neliniște interioară, o goliciune, o dorință după ceva „mai mult” decât oferă lumea.
De aceea se spune că sufletul „plânge în tăcere”: nu pentru că face zgomot, ci pentru că exprimă o durere adâncă, nevăzută – dorul de Împăcare, de Lumină și de Dumnezeu.
În limbaj duhovnicesc, acest dor este chemarea lui Dumnezeu din interiorul omului, o amintire vie că sufletul își găsește liniștea doar în El. Sufletul plânge pentru Dumnezeu fiindcă El este izvorul lui, iar fără El, chiar și în mijlocul bogățiilor și al succesului, omul rămâne cu o sete pe care nimic pământesc nu o poate potoli.
Raisa Plăieșu,
pentru Traditia.md