Un scurt jurnal de călătorie în Moscova a unui preot ortodox din Moldova. Partea III.
Partea I: Universitatea Sfântului Tihon și drumul spre Biserica Sfântului Vasile Blajinul (I)
Partea II: Universitatea Sfântului Tihon și drumul spre Biserica Sfântului Vasile Blajinul (II)
Când am ajuns în cartierul-dormitor Julebino am descoperit un apartament curat, nelocuit la moment, numai bun pentru a-ți apleca trupul. Căci ritmul moscovit în care ești atras cere odihnă, în special pentru noi, „sătenii” chișinăueni. După o noapte aproape că nedormită de la schit, am obosit un pic, dar niscai somn oricum nu am reușit să-l avem, căci deja era ora în care trebuia să mergem la Biserica din Julebino, la slujba Privegherii pentru ziua de duminică.
În seara zilei de sâmbătă am ajuns cu părintele Nicolae la un punct culminant al călătoriei noastre moscovite, atunci când, cu rugămintea și binecuvântarea părintelui-paroh Marc, la slujba privegherii am mărturisit timp de mai multe ore locuitorii imensului cartier, împreună cu încă trei preoți. A fost o încercare deosebită pentru noi pe care nu o vom uita.
După slujbă am fost invitați la masă cu preoții bisericii, ulterior rămânând doar noi doi împreună cu părintele-paroh Marc, un preot de o stoicitate ostășească deosebită, tată a șapte copii, cu el am avut o discuție aparte. Foarte obosiți, ne-am simțit totuși bine în brațele părintești ale lui batiușca Marc, de care ne-am despărțit cu greu, la o oră trecută de miezul nopții.
Duminică am slujit la Liturghia timpurie, ce s-a început la ora șapte. Am reușit să mai mărturisim creștini, dar deja mai puțini decât la priveghere. Am observat că enoriașii sunt disciplinați și învățați să se mărturisească seara. După slujbă am luat masa și am atras atenția asupra ansamblului arhitectural al celor două biserici aflate una lângă alta. Sâmbătă, duminică și de sărbători se slujește în Biserica mare „Întâmpinărea Domnului”, în restul zilelor (căci se slujește în fiecare zi) în Biserica de lemn a Sfântului și Dreptului Ioan de Kronstadt, a căruit statuie, unica în Moscova, a fost înălțată în dreptul altarului. În această biserică urma să slujim miercuri, împreună cu părintele Nicolae, care a ținut în acest chip să sărbătorească ziua de naștere a fiicei sale.
După aceea am mers în noua noastră casă. Părintele Nicolae a plecat la un moment dat să-și vadă careva neamuri. Eu, după un somn reușit, m-am pornit cu metroul la magazinul de cărți despre care am scris mai sus, unde m-am încărcat cu literatură religioasă. Am fost uluit de abundența de carte ortodoxă și încă la un asemenea preț rezonabil (la noi, cu părere de rău, librăriile aduc o carte rusă în mare parte degradantă și sectantă). Vreau să menționez aici, printre altele, noua carte, recent lansată, a protoiereului misionar Oleg Steniaev: „Viața neplictisitoare a unui misionar ortodox”, care se citește dintr-o răsuflare, îndeosebi interesante sunt capitolele despre venirea părintelui în Moldova, pe timpul războiului nistrean. Am observat pe raftul librăriei și cartea pentru copii în limba rusă a ieromonahului moldovean Savatie Baștovoi („Micul pateric”), cât și trei cărțulii, la fel pentru copii, ale părintelui Ilie Cleopa.
Printr-o coincidență, în Moscova se afla un prieten de-al meu din Chișinău, care venise pentru câteva zile în Rusia, pentru un seminar pedagogic. El m-a preluat din magazinul de cărți, în care am zăbovit câteva ore bune și am mers la o plimbare serală prin centrul orașului. Ne-am oprit să mâncăm la o „Colțunășărie” (Вареничная): borș roșu, o tavă de slănină felurită, colțunași cu vișine și totul stins cu apă plată (aproape ca-ntr-o carte de bucate a ieromonahului nostru mai sus pomenit).
Ajuns târziu acasă (din centrul orașului o oră de mers cu metroul), am căzut în pat ca „cufaica din cui”. Aici s-a împlinit săptămâna aflării noastre în Rusia.
În ziua de luni am căutat și am găsit magazinul de obiecte bisericești aflat în metocul Lavrei Sfânta Treime a Sfântului Serghie de Radonej, ce ne-a fost recomandată de preoți. Și am reușit să vizităm pentru prima dată imensa Catedrală patriarhală „Hristos Mântuitorul”, una din cele mai mari din lumea ortodoxă. Dorul m-a dus cu gândul la mica mea bisericuța sătească din Dolna.
Ziua de marți am dedicat-o plecării la Mănăstirea Noului Ierusalim, unde am fost invitați de către Victor Josu (redactor-șef al portalului Traditia.md), aflat și el la moment în Moscova. Această mănăstire de călugări, recent restaurată, se află în imediata apropierea față de orășelul Istra, aflat pe malul râului Istra, ce are practic aceeași denumire cu Dunărea noastră, căreia în antichitate i se zicea Istru (Istros).
Mănăstirea Învierii Domnului „Noul Ierusalim” a fost fondată de patriarhul Nicon în anul 1656, care a dorit să reproducă aici cele mai importante clădiri și locuri sfinte din Palestina. În primul rând Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim. Părintele Nicolae, care spre deosebire de mine a fost în pelerinaj la Pământul Sfânt, a dat de înțeles că reproducerea este reușită. Ansamblul mănăstiresc și îndeosebi biserica centrală arată impunător. Cupola cu multitudinea de ferestre aranjate în horă angelică în jurul crucii hristice arată ca o floare, denumirea căreia îmi scapă. Văzută din interiorul bisericii, cupola aflată deasupra cuvucliei (capela Mormântului Domnului) este străbătută de nivele de lumină, care te trag în ceruri. Este reprodusă și Golgota, cât și Piatra ungerii. Figură controversată, de unii socotit sfânt, patriarhul Nicon a fost îngropat în această mănăstire, deși sarcofagul său s-a descoperit a fi gol.
Un moldovean, lucrător de mai mulți ani la această mănăstire, ne-a ieșit în cale, bucurat să audă graiul matern. Am simțit de la el o tihnă de culoare azurie, ce acoperă toată mănăstirea.
Seara am ajuns la Biserica de lemn din Julebino la slujba vecerniei. Miercuri, în ultima zi înainte de plecare, după Sfânta Liturghie am mers spre Piața Roșie, cu dorința fermă de a ne opri la Biserica Sfântului Vasile Blajinul. De la stația de metrou „Kitai-gorod” până la biserica căutată sunt vreo cincisprezece minute de mers domol pe una din cele mai vechi străzi, numită Varvarka, pe care am aflat o mulțime de biserici vechi, una mai frumoasă decât alta. Dar neavând timp să ne oprim la fiecare, am mers cu părintele Nicolae fix până la capătul străzii, unde răsare maiestuosul simbol arhitectural ortodox al Moscovei, spre care m-a îndreptat fiul meu înainte de plecare.
Catedrala Acoperământului Maicii Domnului sau cum i se mai zice – Biserica Sfântului Vasile Blajinul se înalță în partea sudică a Pieții Roșii pe o insulă-ridicătură împrejmuită de un gard decorativ. Catedrala reprezintă de fapt un complex de unsprezece biserici. Cea închinată Sfântului Vasile Blajinul și în care se află mormântul său este de fapt o biserica-anexă (придел) la biserica centrală a Acoperământului. Istoria catedralei începe la mijlocul secolului șaisprezece, pe timpul țarului Ioan cel Groaznic.
După ce am ajuns și am înconjurat catedrala, părintele Nicolae m-a părăsit pentru o treabă pe care el o avea undeva în oraș, așa că eu am rămas să cercetez biserica singurel. M-am aflat în ea aproape până la închidere, vreo trei-patru ore în total. Astăzi, ea se află sub oblăduirea Muzeului Istoric de Stat (Государственный исторический музей) și a Bisericii Ortodoxe Ruse. Slujbele în catedrală să săvârșesc în zilele de duminică și la sărbătorile hramurilor, în rest aici este program de muzeu. Intrarea pentru preoți este gratuită, am plătit doar pentru ghidul-audio pe care am ținut să-l am și care reprezintă un aparat cu căști ce-l îmbraci pe gât (m-a costat trei sute de ruble, adică aproximativ cincizeci de lei).
Fiecare obiect, perete, tavan, ușă, pictură, ca să nu mai zic de icoanele și iconostasele bisericii, sunt adevărate opere de artă, de o rară frumusețe. Migala cu care au fost făcute uluiesc. De mirare cum bolșevicii au îndrăznit să discute în anii treizeci demolarea edificiului, lucru pe care, slava Domnului, nu au reușit să-l înfăptuiască. Pereții exteriori se scaldă într-o multitudine de culori și forme, cupolele colorate reprezintă probabil elementul caracteristic și cel mai enigmatic al edificiului, ce probabil nu are analog în lume. Am observat că cea deasupra Bisericii Sfântului Vasile are spini roșii pe tablă verde și care indică o rotație în sensul antiorar, în jurul centrului în care este înfiptă crucea din vârf (schematic această mișcare este reprezentată prin străvechiul simbol, întâlnit pretutindeni în lume, a svasticii). Bunăoară la fel se întâmplă și cu geamurile celor două turle deasupra pronaosului catedralei de la Mănăstirea Curții de Argeș. Lucru pentru mine inedit, pe care nu l-am mai văzut în alte părți, este faptul că pe unele cupole ale catedralei Acoperământului, văzute din interior, apare același simbol de rotație.
Intrarea în catedrală se face prin biserica Sfântului Vasile Blajinul, care se află la primul etaj și în care se găsește racla sfântului. Ghidul audio îmi povestea pe larg istoria fiecărei încăperi și biserici. În interior este și un mic magazin de suveniruri și cărți, unde am cumpărat mai multe lucruri pentru copii.
În general, aceasta Catedrală, cât și multitudinea de biserici pe care le-am văzut în Moscova mi-au adus aminte de un minunat desen al Cuviosului Gherontie de la Tismana.
Desigur că în centru Moscova este una, la periferie alta, ca și orice oraș contemporan de altfel. Devenită casă pentru mulți emigranți din fosta uniunea sovietică, orașul se construiește la nesfârșit. Blocurile de locuit de la periferie de treizeci și cinci de etaje sperie, căci nu-mi dau seama cum poți să locuiești la o așa înălțime și să ai, bunăoară, o familie numeroasă. După aceea un aspect pe care l-am remarcat este nivelul foarte ridicat de tehnologizare, deși îmi dau seama că în vreun Tokyo lucrurile ar putea fi mai grozave. Cât am fost la Moscova deja se testa „recunoașterea facială” ca permis de intrare în metrou. Pe lângă asta am remarcat faptul că peste tot unde nu ai merge este prea cald, adică rușii nu se zgârcesc deloc la încălzirea termică. Pe lângă asta am mai aflat de la prietenii noștri preoți că un kW de energie electrică la ei este de aproximativ 75 bănuți moldovenești, în comparație cu cei aproape cinci lei de la noi.
Din Catedrală am ieșit ca după o călătorie spațială. Neavând mult timp la îndemână, am reușit să mă plimb un pic prin Piața Roșie. Am intrat într-un magazin de suveniruri aflat chiar în Muzeul de istorie. Am observat multe ciocolate în vânzare, ce aveau imagini de clădiri istorice pe etichetă. De exemplu, m-a mirat să văd una cu Biserica Sfântului Vasile desenată pe ea, dar fără de crucile din vârfurile cupolelor.
După aceea m-am dus pe unde m-au dus ochii. Până am ajuns izbit de privirea și poziția stingheră a unui domn, așezat în piatră în fața Bibliotecii Ruse de Stat (pe fațada căreia numele lui Lenin se întrezărește cel mai bine). Am vrut să mă apropii, să văd cine e. Dar am renunțat, plăcut surprins că l-am recunoscut. El, Fiodor Mihailovici, omul lui Hristos, a fost ultimul meu episod de intersecție culturală, înainte să ajung să deschid ușa casei, din pragul căreia s-au auzit strigăte bucuroase: „Tată! Ce ne-ai adus?!.”
Aici mă opresc, deși s-au întâmplat și alte multe lucruri interesante, am văzut și alte locuri deosebite dar pe care le-am omis din povestirea mea scrisă, pentru a le păstra în vorba vie.
Orice călătorie de acest fel, este de fapt un pelerinaj, o călătorie către sine însuși, o ieșire pentru o intrare mai sigură, o plecare pentru o revenire mai îmbogățită, o întoarcere acasă. Dorul pământesc vrea să-l reprezinte pe cel ceresc. Iar restul nu este nimic mai mult decât tăcere.
Iereu Anatolie Juraveli