Fiul cel mai mare mi-a spus tranșant: „Tată, să mergi te rog în Biserica lui Vasile Blajinul și să-mi aduci ceva de acolo.” I-am spus în glumă că-i voi aduce o bucată de cărămidă din peretele soborului, că să rămână el mulțumit. Atât de mult i-a plăcut acest mărgăritar arhitectural ortodox, pe care l-a văzut într-o poză. Mai jos voi descrie drumul pe care urma să-l străbat până să ajung în acest deosebit sobor, punctul final al călătoriei mele.
Mă mir, cum am ajuns iar, de această dată într-un sfârșit de ianuarie, în aeroportul seral din Chișinău. În așteptarea părintelui Nicolae Cioclu, colegului meu de la Academia de Teologie, s-au apropiat de mine în holul mai mult pustiu al aeroportului: un georgian, ca să ceară binecuvântare, după aceea un azer, care a dorit să stea de vorbă cu un „sfânt părinte” (deși i-am zis că până la sfințenie mai am oleacă), și ulterior o ucraineancă odesită ce pleca în Irlanda și care mi-a povestit un pic despre viața ei pripeagă, dorind să o pomenesc în rugăciunile mele liturgice.
Prima dată la Moscova am fost la începutul anilor două mii, la mijloc de februarie și cu o echipă de handbaliști. Autobuzul a fost de neuitat: LAZ-699, cu un cuptor semi-defect, fum negru în salon și o roată de rezervă ce proptea orizontal ușa din spate și ce era folosită drept culcuș. Din acea călătorie îmi aduc aminte de mumia ca de ceară a lui Lenin, accentul deosebit al limbii moscoviților și bunăvoința cât Rusia de mare a localnicilor vârstnici. A doua oară, după douăzeci și ceva de ani, cu un grup de preoți la invitația Patriarhiei. Despre această călătorie-pelerinaj am mai scris, deși ea a fost centrată mai mult pe orășelul Suzdal.
De această dată am fost învrednicit să fiu invitat la o conferință inedită, organizată de Universitatea Ortodoxă Umanistică „Sfântul Ierarh Tihon” (ПСТГУ), redacția portalului „Păstorul” și centrul cultural „Tabor”, numită: „Memoria și experiența duhovnicească a generațiilor sub aspect pastoral”.
Anunțul conferinței l-am descoperit întâmplător pe un canal telegramic. Organizatorii chemau spre participare preoți tineri, care au fost hirotoniți nu mai mult de șase ani în urmă și care slujesc în afara Moscovei. Am completat ancheta propusă fără să am mari așteptări, ținând cont de drumul, cu părere de rău, anevoios de la Chișinău până la Moscova. Același lucru i-am propus și părintelui Nicolae, și el preot tânăr care se încadra în condițiile cerute. Am completat și am uitat, vorba ceea. Nu știu dacă organizatorii se așteptau la preoți din afara granițelor Federației Ruse. Totuși peste ceva timp am primit un email de la organizatori, care ne rugau să confirmăm disponibilitatea noastră pentru a ateriza și a ne afla la Moscova în perioada cerută. După aceasta a urmat un interviu internetic cu părintele profesor Alexei Ciornâi și, bucuria noastră, am fost luați la bord.
Conferința urma să dureze cinci zile dintre care două au fost preconizate pentru aflarea noastră la schitul Schimbării la Față a Mănăstirii de călugări „Sfântul Daniel al Moscovei”. Ideea centrală a conferinței e în schimbul de experiență dintre preoții tineri, veniți din diferite eparhii nemoscovite ai Bisericii Ruse, cu ierarhi, preoți mai vârstnici cu o experiență pastorală înaintată și profesori-teologi de la universitatea sus-menționată.
După o noapte nedormită în aeroportul din Istanbul am decolat spre Moscova într-o aeronavă turcească. În fața fiecărui scaun sta lipit un ecran informațional la care poți conecta căști și privi careva filme propuse, asculta muzică, citi Coranul și afla datele precise privind zborul efectuat (înălțimea, viteza, distanța, orașele deasupra cărora se zboară, qibla, adică direcția unde se află Kaaba, etc.). În avion m-a abordat un steward turc și m-a întrebat în limba engleză dacă suntem preoți creștini (p. Nicolae deja ațipise pe scaunul de alături) și dacă aș putea să-i dedic ceva timp pentru a-i răspunde la câteva întrebări. Deși extenuat, am acceptat fără ezitare. Urma să revină peste câteva minute, după ce termina de turnat sucuri la pasageri. Mă rugasem Maicii Domnului să-mi lumineze mintea beteagă și să-mi dea cuvânt bun pentru acest om.
După ce revenise, i-am propus să mergem în coada avionului unde erau câteva locuri libere. Zis și făcut. El s-a prezentat drept un musulman nepracticant, și a vrut sincer să afle mai multe despre credința creștin-ortodoxă. În speță, ceea ce ține de Sfânta Treime, soarta postumă a sufletelor musulmanilor, și în general despre ortodoxie. L-a uluit cândva un prieten de-al său dintr-o țară balcanică, șoptindu-i că musulmanii nu se vor duce în rai. I-am explicat că prerogativa deciziei cine și unde va ajunge în viața de după moarte îi aparține exclusiv lui Dumnezeu și noi nu avem niciun drept să ne punem în postura judecătorilor și să decidem amplasamentul postum al sufletului vreunui om. Știu sigur că Dumnezeu vrea ca tot omul să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină. Și nimeni nu poate să știe ce se va întâmpla, în privința cunoașterii adevărului hristic, în cele câteva clipe înainte de Parusia.
Tema misterului Sfintei Treimi e una centrală în discuția cu un musulman, pentru ea preotul misionar trebuie să cunoască tradiția musulmană și Coranul, care afirmă printre altele că nu pot fi trei dumnezei, cum ar fi spus „creștinii” (ceea ce reprezintă la musulmani păcatul capital numit șirk, atunci când îi creezi lui Dumnezeu asociați). Dar acest lucru îl afirmăm de fapt și noi, creștinii. Căci e un singur Dumnezeu, dar întreit în Fețe. După părerea mea, înțelegerea la ei a firii dumnezeiești a lui Mesia este totuși superficială și grosolană (de ce? pare a fi o enigmă la mijloc), și care trebuiește lor explicată în primul rând prin ideea de-o-ființimei a Fiului cu Tatăl (homoousia), a Cuvântului lui Dumnezeu cu Dumnezeu. Pe lângă altele, Coranul afirmă că Iisus este Duhul și Cuvântul lui Dumnezeu, ceea ce deja implică ideea de-o-ființimei (ca și-n Ps. 32:6, bunăoară).
Ei bine, nu voi pune aici tot ce am discutat cu el, dar pot să afirm că el întradevăr se simțea atras de ortodoxie, i-am recomandat să se adâncească de sine stătător, prin lectură de carte în primul rând. Să vă spun că acest tânăr nu a fost ultimul musulman ce ne-a abordat în timpul călătoriei, au mai fost, plus și câțiva ucraineni…
Am fost cazați la un hotel din centrul Moscovei, nu departe de Mănăstirea de călugări „Întâmpinarea Icoanei Maicii Domnului din Vladimir” (Сретенский монастырь), ce dispune de o Academie Teologică și un imens magazin de carte ortodoxă, din care am reușit să ies la sfârșitul călătoriei cu o geantă de cărți, care la noi sunt mult mai scumpe sau cel mai des de negăsit.
Preoții au fost veniți din multe regiuni ale Rusiei, și din părțile Uralului, Samarei, din Ufa, Pskov, Crimeea, etc. Din Moldova am fost doar noi doi. În total, șaptesprezece preoți tineri și binevoitori.
Luni dimineața conferința a fost deschisă la centrul „Tabor” de părintele Fiodor Borodin, cunoscut paroh moscovit, scriitor și tată a opt copii, cu o foarte interesantă relatare despre „viața duhovnicească a familiei preotului”, după care s-a iscat un dialog viu. După aceea a urmat o expunere despre: conceptul „legăturilor harice” în lucrările Sf. Sfințit Mucenic Damaschin Cedric, facută de părintele profesor Pavel Ermilov, și „Conceptul mănăstirii în lume” făcută de profesorul de la Catedra de teologie sistematică și patrologie al Universității sus-menționate – Veaceaslav Iacimenic.
Absolut toate conferințele au fost însoțite la sfârșit de o serie de întrebări și răspunsuri, ceea ce a dat o notă energică contactului nostru, adică a preoților tineri cu vorbitorii invitați. Tot în aceeași zi am mers la Universitatea Sfântului Tihon, unde am avut o întâlnire cu totul deosebită, ce a durat aproximativ trei ore – cu părintele Vladimir Vorobiov. Probabil unul din cei mai cunoscuți și eminenți preoți moscoviți, fost rector, actual președinte al Universității Sfântului Tihon. Scriitor și profesor emerit, ucenicul părintelui Vsevolod Șpiler, cunoscut duhovnic din perioada sovietică.
Universitatea ortodoxă a Sfântului Tihon se află în măiestuoasa clădire de culoarea roșie a Casei Eparhiale, aflate pe stradela Lihov, în centrul Moscovei. Pentru ca această clădire să fie înapoiată Bisericii Ruse am aflat că s-a dus o lupta acerbă, care s-a încheiat cu succes în anul 2005. După care a urmat o reparație capitală, căci în timpul sovietelor clădirea a fost adusă într-o stare deplorabilă. Este important de menționat că în ea a avut loc memorabilul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din anii 1917-1918, unde s-a decis reînființarea patriarhiei și ulterior alegerea Mitropolitului Tihon (Belavin) drept Patriarh al Moscovei și a toată Rusia (canonizat în 1989). Astăzi este probabil cea mai mare universitate ortodoxă din țară.
Marți dimineața am slujit Sfânta Liturghie la Biserica de sus a universității, ce poartă hramul Sfântului Cneaz Vladimir și este practic unită cu imensa și frumoasa sală a Palatului Sinodal. Slujba a fost condusă de rectorul universității – Episcopul Metodie (Zinkovskii), fratele geamăn al Episcopului Chiril – rectorul Academiei de Teologie din Moscova. După care a urmat o agapă frățească și ulterior o conferință cu vladica Metodie și preoți-profesori emeriți ai universității: prorectorul Nicolae Emelianov, un preot cu o vervă pastorală deosebită, și el tată a opt copii, ce ne-a prezentat un studiu amplu despre „Etapele vieții unui preot” (nu voi uita cuvintele sale: „un preot priceput este cel care a trecut prin suferință”); părintele profesor Pavel Hondzinskii cu un studiu despre fenomenul comunitații bisericești din Maroseica ce a fost organizată de Sfântul Sfințit Mucenic Serghei Meceov (fiul cunoscutul duhovnic rus Alexei Meceov, canonizat în anul 2000) și, în sfârșit, părintele profesor Alexei Ciornâi, la fel tată de mulți copii, ne-a prezentat o lucrare despre viața duhovnicească a preotului, bazându-se pe jurnalele Sfântului Ioan de Kronstadt. După toate acestea a urmat o excursie bine ghidată prin Muzeul universității, dedicat memoriei noilor mucenici și mărturisitori ruși și Soborului bisericesc din 1917-1918.
Seara, după cină, a urmat o masă rotundă și o vorbă de duh cu părintele Nicolae Emelianov. După care am reușit să mă plimb prin oraș și să beau un ceai într-o cofetărie populară. Moscova mi s-a părut un oraș viu, curat și prosper, cu mulți tineri plimbându-se, localuri și cafenele la fiece pas și cu prețuri foarte rezonabile.
Următoarea zi urma să plecăm la Mănăstirea „Sfântul Daniel al Moscovei”, după care, spre seară, să ne cazăm la unul din schiturile acestei mănăstiri, aflat în mijlocul unei păduri, la două ore distanță de la oraș. O schimbare de fond neobișnuită.
Iereu Anatolie Juraveli
Va urma.