Partea I: Universitatea Sfântului Tihon și drumul spre Biserica Sfântului Vasile Blajinul (I)
În dimineața zilei de miercuri am ajuns la Mănăstirea „Sfântului Daniel al Moscovei”, fondată în secolul XIII. Aici am avut o întâlnire-conferință cu namestnicul mănăstirii, Preasfințitul Alexei (Polikarpov). După care a urmat o discuție cu tânărul episcop Antonie (Azizov), căldura, sinceritatea și bunăvoința căruia m-a impresionat enorm. Cu multă dragoste îmi aduc aminte de Preasfinția Sa.
La ieșire din clădirea stăreției am observat mormântul lui Nicolae Vasilievici Gogol (gol pe dinăuntru, căci în anii treizeci ai secolului trecut osemintele sale au fost mutate în alt cimitir). Ne-am închinat la sfintele odoare aflate în cea mai veche și uimitoare biserică a mănăstirii ce poartă hramul Sfinților Părinți al celor șapte Sinoade Ecumenice și care de fapt reprezintă un complex unitar format din mai multe biserici. După care am urcat în microbuz și am plecat să luăm prânzul într-un local aflat în apropiere, unde printre altele am dat de un chelner conațional de-al nostru, care s-a bucurat să ne vadă și să audă graiul matern. Într-un sfârșit ne-am pornit în ultimul punct al călătoriei organizat pentru grupul nostru de preoți – schitul Schimbării la Față al Mănăstirii adineauri vizitate. Acest schit se află în mijlocul unei păduri și drumul până la el a durat circa două ore.
Înființat în 2008, schitul este concetrat într-o clădire, în care se află biserica, stareția, trapeza, chiliile și cuhnea. Arhondaricul se află într-o clădire aparte. O altă biserică din apropiere se află în construcție. Ocrotitorul schitului este socotit Sfântul Ierarh Spiridon al Trimitundei, al cărui mică statuie se află în camera de la intrare din centrul clădirii, de la care pornesc toate celelalte încăperi. Interiorul bisericii e făcut în stil grecesc athonit. În general, schitul s-a vrut să fie ca o bucățică „ruptă” din Sfântul Munte. Ceea ce după părerea mea s-a reușit. Toată rânduială și cântarea este după modelul athonit. Chiar și accesul părții feminine pe teritoriul schitului este interzis.
Contrastul dintr-un oraș mare și zgomotos și liniștea pădurii de mesteceni în combinație cu rugăciunea nocturnă în cântare slavo-bizantină, face mai ușor observabilă naturalețea retragerii senzoriale și adâncirii interiore, greu de dobândit în ritmul alert al vieții urbane de astăzi.
Am fost cazați în camere de câte patru, cinci, șase persoane. Aici am reușit să ne cunoaștem mai aproape noi înde noi, participanții. Cu drag îmi aduc aminte de aceste momente importante de împrietenire. Un dor pentru băieți îmi rămâne în inimă. Poate va da Domnul să dau cândva curs invitației de a-i vizita pe unii dintrânșii, în special pe slujitorii Domnului din taigaua de pe Volga. Geografia terestră e una, geografia inimii e alta. Cea de-a doua este cu adevărat importantă, căci ea ne aduce la porțile veșniciei. Pe când prima e doar pentru o orientare relativă, vremelnică și auxiliară.
Prima noapte la schit am dormit ca un leu. În ziua de joi, după masa de dimineață, am avut o amplă discuție cu starețul schitului – ieromonahul Feognost. La orele cinci am mers la slujba Pavecerniței, după care a urmat masa de seară (la schit se mănâncă de două ori pe zi). Noaptea ne-am învrednicit să slujim împreună cu starețul. Altarul fiind de mici dimensiuni, am încăput patru preoți, al cincilea – protosul, părintele Feognost. Veșmintele preoțești au fost de stil grecesc, cântarea antifonică psaltică (în două coruri). Privegherea s-a început la ora 22. Și a durat până la orele 3. Prima dată am văzut învârtirea policandrului în timpul slujbei, practică întâlnită pe Sfântul Munte. După aceea un scurt somn, și la orele șapte Sfânta Liturghie.
În ziua de vineri la schit a ajuns ultimul conferențiar, profesor și el la Universitatea Sfântului Tihon – admirabilul părinte Alexei Batanogov. Cu el noi am avut o discuție lungă și folositoare, întreruptă de slujba Acatistului la Icoana Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoare”, copia căreia se afla la loc de cinste în trapeza schitului.
Pe lânga noi, au mai fost și alți pelerini în schit. Dintre care am cunoscut doi chinezi ortodocși: Petru și Teodosie. Veniți tocmai din Orientul îndepărtat pentru un pelerinaj prin Rusia. Petru a sosit din Shanghai, Teodosie – din Qingdao. Am povestit mult cu ei. Petru cunoștea limba rusă, dar ca să înțeleagă și Teodosie am vorbit înde noi și în limba engleză. Am discutat printre altele despre situația ortodoxiei în China și despre simbolismul cocorului în tradiția chineză și posibila legătura a acestei păsări importante cu Mântuitorul. Fie vorba între noi, eu cred că în orice mărturie autentică a unei tradiții vechi, cum este bunăoară cea chineză (atât confucianistă cât și taoistă), pot fi găsite urme ale adevărului hristic și așteptării venirii Sale, chiar dacă amestecate mai mult sau mai puțin cu diferite înțelegeri impure. Altfel spus, din perspectiva evanghelică pot fi deschise aspecte interesante și curioase ale acestor tradiții, în primul rând ca sursă de mirare asupra lucrării ascunse a Sfântului Duh, iar în al doilea rând întru fine considerente misionare (să ne aducem aminte de discursul Apostolului Pavel în Areopagul atenian). Iubire universală, nu alta.
Biserica ortodoxă din China are o istorie aparte. O frumoasă lucrare misionară a durat până la „revoluția culturală” chineză, după care s-a încercat distrugerea bisericii, prin închiderea lăcașurilor și prigonirea preoților și credincioșilor. Astăzi situația ei este la fel deloc ușoară, căci biserica nu este înregistrată oficial în China (spre deosebire de cea romano-catolică și cultele protestante), având o activitate doar pe alocuri permisă sau tolerată de autoritățile chineze, și sub stricta sa supraveghere. La moment sunt câțiva preoți care slujesc, dar biserica neavând un ierarh al său (din anul 1965), oblăduirea a fost temporar lăsată în mâinile Patriarhului rus.
Petru mi-a arătat niște poze cu renumita Catedrală a icoanei Maicii Domnului „Chezaşa celor păcătoşi” din Shanghai (Собор иконы Божией Матери «Споручница грешных»), care este închisă, dar conservată de autoritățile chineze. Pentru cei care nu cunosc, construcția sa a fost finisată în anul 1937 de către Sfântul Ierarh Ioan (Maximovici). Renumitul episcop a slujit în ea până-n 1949, până la plecare sa definitivă din China.
După slujba de seara, am stat la ultimele discuții cu preoții noștri, căci ziua următoare, când conferința avea să se încheie, trebuia să revenim la Moscova. Ne gândeam cu părintele Nicolae la ce vom face în continuare, căci călătoria noastră urma să mai dureze încă cinci zile. La rugămintea noastră biletele de întoarcere ne-au fost luate pentru o dată mai târzie, pentru ca să reușim să mai cutreierăm orașul, pe care cine știe când urma să-l mai vizităm.
Slujba de noapte din dimineața zilei de sâmbătă m-a găsit într-una din stasidii (scaun înalt grecesc). Am uitat să menționez că biserica nu este iluminată cu lumina electrică, ci doar cu foc de la lumânări și candele, ceea ce creează o atmosferă cu totul deosebită. După masa de dimineața, ne-am luat rămas bun de la călugării schitului și am urcat în microbuzul sosit ca să ne aducă din nou în oraș. La final organizatorii ne-au lăsat cu o sacoșă plină de cărți, pliante ale universității și un certificat de participare la conferință cu semnătura și ștampila episcopului.
La Moscova am rămas cu părintele Nicolae să facem față călătoriei care a căpătat un caracter autonom și aventuros. Știam că mai aveam cinci zile să ne aflăm în Rusia. Dar unde să ne aciuăm, nu știam. Plus că trebuia undeva să slujim duminica. Ne-am gândit să încercăm să ne oprim la mănăstirea de călugări „Întâmpinarea Icoanei Maicii Domnului din Vladimir” (Сретенский монастырь), fiindcă deja o cunoașteam. Dar ajunși la mănăstire, părintelui Nicolae i-a sunat un prieten moscovit de-al său, pe care l-a cunoscut în una din peregrinările sale athonite – părintele Mihail. Și care ne-a găsit un apartament liber, aflat într-un cartier aproape că mărginaș al Moscovei, numit Julebino. Tot acolo aflându-se și biserica în care slujea părintele. Până ca el să vină după noi, am intrat pe teritoriul mănăstirii să vedem impunătoarea și de o extraordinară frumusețe – Biserica Noilor mucenici și mărturisitori, ce a fost construită între anii 2014-2017, pe timpul starețului, pe atunci arhimandrit – Tihon (Șevkunov), cunoscutul autor al cărții „Nesfinții sfinți”, astăzi mitropolit al Crimeei. Fiecare centimetru al ansamblului arhitectural mi s-a părut a fi făcut cu mare grijă. Piatra, pictura și basoreliefurile sunt de cea mai înăltă calitate, chiar tabla de pe cupole a fost pusă într-un mod artistic nemaivăzut de mine. Ce ține de Soborul central al mănăstirii cu hramul „Întâmpinării (Sretenie) icoanei Maicii Domnului din Vladimir” (1679) pe care am reușit să-l văd încă în timpul aflării noastre la hotelul din apropierea mănăstirii, nu voi scrie mai mult decât faptul că amprenta timpului și adâncimea artistică a vechiului îl fac și mai aproape de inspirația duhovnicească în care este atras omul credincios. Este mai frumos decât soborul nou (în sens ascuns), dar și este normal să fie așa.
Iereu Anatolie Juraveli
În imagine la publicare: conferința la Universitatea Sfântului Tihon.
Va urma.