În Duminica lăsătului secului pentru postul Sfinților Apostoli, care este prima duminică după Cincizecime, atunci când Sfântul Duh lucrător a pogorât pentru a da putere multă întru sfințirea tuturor și a toate – Biserica noastră îi pomenește în sărbătoare pe toți sfinții, care au mărturisit dreapta credință, și au ajuns mijlocitori între om și Dumnezeu prin Cel care este „începătorul și plinitorul credinței” (Evrei 12:2) – Iisus Hristos – Dumnezeu-om.
Ei au mărturisit pe Fiul lui Dumnezeu venit în trup, și Hristos a mărturisit pentru ei înaintea Tatălui (Matei 10:33-34). De aceea în greacă – mărturisitorul, cel care aduce mărturie (μάρτυρια – mártyria), este un martir, iar cel care nu aduce mărturie face păcat (αμαρτία – amartía). Deci Hristos a mărturisit pentru toți în fața Tatălui ceresc, aducându-se pe Sine jertfă pentru noi, păcătoșii. Dar noi suntem gata să credem în El și să înfăptuim credința, devenindu-I ucenici? Să mărturisim ca o făclie aprinsă și pusă să lumineze tuturor celor din casă (Matei 5:14-16) și celor din Biserică? Ei, sfinții, au făcut-o, și noi la fel suntem chemați să facem (πρᾶξις – praxis) și „să alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte” (Evrei 12:1). Cu sprijinul harului Sfântului Duh lucrător. Căci la fel și Tatăl până acum lucrează și Fiul lucrează (Ioan 5:17), deci și noi să lucrăm. De aceea ascetul (ασκητής), etimologic vorbind, este cel care exersează, lucrează și luptă.
Lucrul duhovnicesc presupune interiorizare și ierarhizare. Lupta presupune râvnă, tendință fermă și iubitoare. Dacă Dumnezeu este pe primul loc, tot restul se aranjează la locul său. Iar cel pornit pe calea sfințeniei – unica necesară și adecvată condiției umane, își ia crucea și-L urmează pe Domnul. Crucea este toată greutatea vieții până-n cele mai întunecate vârfuri de nervi, scârba și patima, grija și nevoia, ea este centralizarea minții și răstignirea rațiunii, scara și cheia personală ce deschide Ușa sfințeniei (Ioan 10:9). Urmându-L pe Domnul, primești din dărnicie răbdare și smerenie, liniște și pace (Ioan 14:27), dar și dezbinare (Ioan 7:43, 9:16) și sabie (Matei 10:34-36).
Dumnezeu este un dar de neprețuit, și nu-L poți a-L achipui și a-L asimți, dacă nu depui efort și nu demostrezi dăruire totală, întratât încât să-ți pierzi și sufletul pentru El, totodată regăsindu-l în El (Matei 10:39). Adică dacă orice lucru din interiorul vieții noastre schimbătoare și supusă dualității nu se pierde pentru El sau, altfel spus, nu se supune Unității și unicului lucru necesar (Luca 10:42) și neschimbător (Iacov 1:17), atunci rezultatul creativ și original al sufletului nostru nu poate fi regăsit și păstrat întru veșnicie („… înmulțit va lua înapoi și va moșteni viața veșnică” Matei 19:29 și „pășune va afla” Ioan 10:9). Aceasta este condiția sfințeniei, asemănarea cu Dumnezeu și cunoașterea Sa (Ioan 17:3). Orice sforțare întru Domnul e premiată cu har, orice sculare și urcare pe munte e ușurată prin adiere de vânt lin (III Regi 19:12). Pentru a stăpâni o comoară măreață și sfântă, trebuiește o pregătire adecvată pentru primirea ei, altfel apare pericolul strivirii (Matei 21:44).
Haina neprihănirii agonisită de sfinții Bisericii noastre apostolice și care va fi împlinită întru slava lui Hristos – Sfântul sfinților, este cea care va judeca neconformitatea noastră cu Dumnezeu. Ei sunt măsura nesfințirii și inadecvării noastre cu cele sfinte, și totuși ruga lor fierbinte pentru Mila lui Dumnezeu, este adaos tainic și miros de bună mireasmă duhovnicească la ruga Stăpânei noastre – Maicii Preciste, pentru toată făptura umană rătăcită, dar părtașă la Trupul sfânt al lui Hristos, care este Biserica.
De aceea sfinții, de care lumea nu era vrednică (Evrei 11:38), sunt plasați în imediata apropiere a Judecătorului ce va să vină (Matei 19:28). Fiind în capătul și în urma „standardelor” lumești sunt de fapt primii plasați în Fața lui Dumnezeu (Psalm 50:12), căci ei au ajuns desăvârșiți, precum Tatăl lor ceresc desăvârșit este (Matei 5:48).
La fel și noi, copiii zilelor din urmă și potențiali lucrători din al unsprezecelea ceas (Matei 20:1-16), suntem chemați la sfințenie, căci acolo este casa nădejdii noastre. Și ne-a rămas o nimica toată – să răbdăm până la sfârșit (Matei 24:13), altfel spus să purtăm credința fermă și puternică prin toate ororile și ispitele anticreștine („Că în foc se lămureşte aurul, iar oamenii cei plăcuţi Domnului, în cuptorul smereniei” Sirah 2:5). Aici este ascunsă bucuria noastră adevărată.
„Sfinții părinți ai Schitului au prorocit despre ultima generație, spunând: Ce am făcut noi? Și răspunzând, unul din ei, mare după viață, cu numele Ishirion, a zis: Noi am făcut poruncile lui Dumnezeu. Încă l-au întrebat: Dar următorii care vor veni după noi vor face oare ceva? El, răspunzând, a zis: Ei vor ajunge la jumătatea faptelor noastre. – Dar după ei ce va fi? El zice: Oamenii neamului aceluia nu vor avea deloc fapte, va veni peste ei ispita, și arătându-se destoinici în acea ispită se vor dovedi mai presus decât noi și părinții noștri.” (Patericul egiptean)
Toți Sfinții, rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi, păcătoșii!
Iereu Anatolie Juraveli