…Și Îngerii Domnului au spus: «Această insulă va fi întru moștenirea vieții monahincești.»
Pe la orele cinci dimineața eram deja în portul satului Raboceostrovsk (pe timpul țarist purta numele de „Insula popei”). Dacă ajungeți mai devreme, mănăstirea are în sat un metoc chiar la malul mării, unde se poate de oprit.
Deși eram în mijloc de vară, dimineața am simțit-o destul de răcoroasă. Dar am găsit o bisericuță deschisă a Sfântului Nicolae aflată în preajmă, unde am intrat spre închinare. Pe la orele 6 pelerinii au început să se adune la debarcader.
Am făcut în glas pravila de dimineață cu un grup de pelerini ce ni s-a alăturat, după care am urcat cu toții în cele două nave mănăstirești – „Sfântul Ierarh Filip” și „Sfântul Ierarh Nicolae”, care s-au pornit spre arhipelag pe la orele 7. Pe timp de vara ele circulă spre insula mare a Solovățului în fiecare zi, în afară de duminică. Slujitorii altarului pot urca pe aceste două nave fără a plăti. Dar ni s-a spus ulterior că este mai bine de anunțat în prealabil Centrul mănăstiresc de pelerinaj (bunăoară prin telefon) pentru introducere în lista pelerinilor călători. Ceea ce noi nu am făcut. Probabil exista riscul să nu putem urca pe navă din cauza numărului prea mare de pasageri înregistrați. Și atunci ar fi fost nevoie să apelăm la alte bărci private (care cer într-o direcție 3000 de ruble, adică un pic peste 600 de lei).
Drumul pe apă a fost mirific. Am trecut pe lângă clădirea în care a fost amenajată cazangeria din filmul „Ostrov”. Mai încolo apăreau pe ici colea insule de diferite dimensiuni, pe unele am observat vechi turnuri de veghe, probabil rămase de pe timpul lagărului.
De ce nava a luat numele Sfântului Ierarh Nicolae este clar, probabil pentru faptul că el este ocrotitorul mondial al marinarilor. Iar ce ține de Sfântul Ierarh Filip (Kolâceov, +1569), pe nava căruia ne aflam, aici este o istorie aparte, legată anume de așezământul nordic spre care ne îndreptam.
Acest sfânt până a deveni Mitropolit al Moscovei și al întregii Rusii a fost egumenul Mănăstirii Solovăț, probabil cel mai important dintre toți. Anume sub conducerea sa mănăstirea a înflorit într-un mod deosebit, căpătând o înfățișare arhitecturală nouă ce dăinuie până astăzi. Bisericile centrale de piatră în cinstea Adormirii Maicii Domnului și Schimbării la Față a Domnului (Soborul cel mare), emblematice pentru mănăstire, sunt realizările anume acestui sfânt egumen. El a fost cel care demasca deschis cruzimea țarului Ioan al IV-lea („cel Groaznic”), fiind omorât în timpul rugăciunii de către Maliuta Skuratov (șeful odioasei „Opricinicii”) într-o mănăstire din orașul Tveri. Moaștele Sfântului Ierarh Filip se află în Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Kremlinul moscovit.
***
Primii călugări au ajuns pe Solovăț în anul 1429. Fondatorul așezământului este Sfântul Cuviosul Savatie, călugăr venit de la Mănăstirea Valaam. Auzind de insula nelocuită din Marea Albă a plecat pentru a căuta acest loc retras și îndepărtat spre a locui în singurătate. Ajunge la Solovăț cu ajutorul Cuviosului Gherman, un monah întâlnit pe drum în satul Soroca (nu cea de pe Nistru, ci de pe râul Vîg, la gura sa de vărsare în Marea Albă) și care a vizitat mai înainte arhipelagul cu niște pescari. Ambii au locuit pe insulă în jur de șase ani în rugăciune și munci grele. După care în vara anului 1435 Gherman a plecat pe continent după provizii, revenind peste un an deja cu un alt călugăr nevoitor – Zosima.
În timpul lipsei lui Gherman, Savatie s-a nevoit în singurătate deplină câteva luni, dar simțind apropierea sfârșitului său l-a rugat pe Domnul să-l învrednicească cu împărtășirea Sfintelor Taine, de care nu a avut parte în tot timpul aflării sale pe insulă. Ieșind la mare după ce s-a rugat, a găsit prin minune o barcă cu cele necesare, și în câteva zile ajunge la gura de vărsare a râului Vâg, unde îl întâlnește pe un egumen cu numele Natanail. Acesta îl împărtășește. După aceasta Sfântul Savatie, de sfințenia căruia deja erau convinși cei din preajmă, adoarme în Domnul pe 27 septembrie într-o chilie de lângă bisericuța de pe malul mării. Tot acolo unde s-a întâlnit cu Gherman șase ani în urmă, în aceeași localitate a Sorocii (astăzi orașul Belomorsk).
Anume cuviosul Zosima va pune începutul efectiv al mănăstirii în anul 1436, construind prima biserică de lemn în cinstea Schimbării la față a Domnului. Astăzi moaștele acestor Sfinți cuvioși – Savatie, Gherman și Zosima ai Solovățului se află în Catedrala Sfintei Treimi.
***
În sfârșit, după câteva ore de călătorie maritimă, în zare a apărut mănăstirea cu bisericile sale albe și turnurile mărețe. Cei care vin pentru prima dată au scos aparatele de fotografiat și cu inima pregătită așteptau acostarea.
Zidurile cetății defensive mănăstirești sunt foarte groase la bază (de la 5 la 7 metri), la fel și pereții bisericilor din interior, fiind zidite din bolovani imenși, parcă puși acolo cu o deosebită măiestrie de niște uriași. Dintr-o ingeniozitate arhitecturală pereții atât ai zidurilor cât și bisericilor se înclină spre interior, adică grosimea se micșorează spre partea de sus. Acest lucru se observă îndeosebi la turla centrală a soborului mare. Ea are forma unei piramide retezate, ce se încununează cu acea cupolă caracteristică acoperită cu șindrilă de-o frumusețe specială (numită lе́meh).
După ce am luat binecuvântare de la blagocinul mănăstirii părintele Ianuarie, am fost cazați în chiliile pentru clericii-pelerini. În fiecare zi: seara – slujba de seară, dimineața Sfânta Liturghie. Masa se ia în comun cu monahii de două ori pe zi.
Multitudinea de pelerini sunt cazați în hotelurile dimprejur sau în case private ale sătenilor.
Arhipelagul reprezintă o lume întreagă. După cum ni s-a spus, ca să poți câtuși de cât să vezi mănăstirea, schiturile mănăstirii, muzeele și locurile deosebite, este necesar de cel puțin zece zile. Timp pe care noi cu părintele Nicolae, cu părere de rău, nu l-am avut. Excursiile zilnice sunt bine organizate de către Centrul de pelerinaj ce se află în subordinea mănăstirii.
De pe timpul sovietic în jurul așezământului monahal se află un sătuc civil, numit Solovețkii, unicul pe teritoriul arhipelagului. El pare a fi uneori într-o luptă cu monahismul revenit după destrămarea Uniunii Sovietice, chiar dacă pelerinii și turiștii sunt o importantă sursă de venit pentru locuitorii sau deținătorii de proprietăți din sat.
După cum mi s-a părut, clima aspră mai ușor îi îmblânzește pe oamenii care au frica lui Dumnezeu. Dacă nu, atunci omul se înverșunează și poate căuta o subtilă răzbunare contra celor ce propagă o religie „oficializată”, și ce dacă milenară. Comunismul a urâțit multe locuri, dar și a dezvățat generații întregi de rugăciune, care au ajuns prea ușor să cadă în ispite. În acest sens dacă mai adăugăm macabrul libertinaj contemporan, păgânismul actual și infrastructura săracă a insulei, atunci nici acest loc sfânt nu este scutit de himere triviale. Mai ales acest lucru devine evident în contrast cu istoria deosebită și grea a acestui arhipelag.
***
Am reușit cu părintele Nicolae să participăm la diferite excursii (gratuite pentru slujitorii altarului) prin mănăstire și muzeele sale care durează nu mai puțin de 2-3 ore. Excursii se fac și spre unele schituri, chiar și pe insula Anzerului (a doua insulă ca mărime din arhipelag, mai izolată și depărtată de celelalte). Noi am ajuns cu autobuzul doar la Schitul cu Biserica „Înălțarea Domnului” de pe dealul Sekira (cel mai înalt loc de pe insula mare a Solovățului – 78 m). Este cea mai veche biserică–far din Rusia.
Pe timpul lagărului biserica a fost împărțită pe celule și a slujit drept cel mai strașnic și de temut izolator de pedeapsă pentru bărbați, un loc de tortură și de exterminare, din care puțini se întorceau vii. Unii îl numeau „lagăr în lagăr”.
Prin acest izolator a trecut și părintele Vasile Gundeaev, bunicul Patriarhului Chiril. El a fost condamnat la 27 zile de „Sekircă” pentru participare activă la slujbele dumnezeiești făcute în taină, și printr-o adevărată minune a supraviețuit. Căci majoritatea deținuților nu reușeau să rămână vii aici mai mult de două săptămâni.
Dealul a mai servit drept loc tainic de exterminare în masă prin împușcare. De aceea el este împânzit de gropi comune ale deținuților, care nu au fost descoperite toate nici până-n ziua de astăzi. Cum a spus cineva, „aici oriunde ai săpa, găsești oase de oameni”.
Aproximativ aceeași soartă teribilă a avut și schitul Răstignirii de pe muntele Golgotei de pe insula Anzer, transformat în acei ani în spital-izolator.
În preajma schitului de pe Sekira, cu binecuvântarea ghidului nostru, ne-am rupt de la grupul de pelerini cu care am venit și l-am vizitat pe părintele Matei, un pământean de-al nostru, ce conduce acest schit. La o strachină de borș roșu mănăstiresc presărat cu un duios grai moldovenesc, am stat în dragoste de vorbă cu părintele, care se nevoiește aici deja mai mult de douăzeci de ani. Datorită lui vom ajunge peste câteva zile și pe o altă insulă, la un alt părinte moldovean de-al nostru, numai că deja pe lacul Pskovului. Anume acolo unde a slujit cunoscutul duhovnic părintele Nicolae Gurianov. Dar despre această călătorie voi povesti într-o altă relatare.
O jumătate de drum înapoi spre mănăstire am mers cu părintele Nicolae pe jos. După o oră și jumătate ne-a preluat un „Uazic” ce ducea pelerini. Până atunci în ritm pedestru negrăbit am cunoscut un pic natura deosebită a insulei, care este împânzită de iazuri, băltoace și păduri. Animale răpitoare periculoase pe insulă nu sunt. Sau după cum spun cei de pe loc: în afară de țânțari și musculițe. În treacăt fie spus, aceste insecte hematofage erau folosite într-o metodă crudă de tortură pe timpul lagărului, descrisă de mai mulți deținuți supraviețuitori.
În general, moldoveni de-ai noștri care se nevoiesc în Solovăț, spre mirarea și bucuria noastră, sunt mai mulți decât unul.
Va urma.
Iereu Anatolie Juraveli