Despre timpul care trece,
sufletul care obosește
și nevoia de a ne regăsi pe noi înșine
Trăim într-o lume în care toți se grăbesc. Ne trezim dimineața cu gândul la ceea ce avem de făcut, alergăm spre serviciu, spre responsabilități, spre problemele zilei, încercăm să mulțumim pe toată lumea și, fără să ne dăm seama, ajungem seara obosiți, cu sufletul plin de gânduri și cu prea puțin timp pentru noi înșine. Dar oare ne-am întrebat vreodată încotro alergăm atât de grăbiți? Ce căutăm și ce pierdem pe drumul acestei grabe neîncetate?
Ne grăbim să câștigăm bani, dar uităm să ne bucurăm de viață. Ne grăbim să ajungem undeva, dar uităm să privim frumusețea drumului. Ne grăbim să-i ajutăm pe alții, dar uităm că și sufletul nostru are nevoie de alinare. Uneori, ne consumăm anii încercând să construim o viață perfectă în ochii lumii, fără să observăm că, în interiorul nostru, se adună oboseala, neliniștea și singurătatea.
Am uitat să trăim în prezent
Omul contemporan pare să fie mereu în întârziere. Când se află la serviciu, se gândește la casă. Când ajunge acasă, se gândește la problemele de mâine. Când are timp liber, își ocupă mintea cu telefonul, cu știrile, cu grijile și cu viața altora. Trupul se află într-un loc, dar gândurile aleargă în zece direcții. Și astfel, zi după zi, viața trece pe lângă noi.
Câte răsărituri nu am privit în grabă? Câte flori nu am observat pe marginea drumului? Câte zâmbete nu am trecut cu vederea? Câți oameni dragi au așteptat un telefon, o îmbrățișare sau câteva cuvinte calde, în timp ce noi spuneam mereu: „Nu am timp, poate mâine”?
Dar mâine nu este o promisiune pe care o putem cere vieții. Timpul de astăzi este darul pe care îl avem în mâini. Nu trebuie să renunțăm la muncă, la aspirații sau la responsabilități. Trebuie doar să învățăm să nu ne pierdem pe noi înșine printre ele.
De ce uităm de propriul suflet?
Poate că ne grăbim fiindcă ne este teamă să nu rămânem în urmă. Ne comparăm cu ceilalți, vrem să demonstrăm că suntem capabili, că avem succes, că putem face față tuturor încercărilor. Uneori, ne asumăm mai multe decât putem duce, de teamă să nu-i dezamăgim pe cei din jur.
Alteori, alergăm după lucruri materiale, convinși că, odată ce le vom obține, vom găsi liniștea. Dar liniștea sufletească nu se cumpără. Ea se cultivă prin iubire, recunoștință, iertare, cumpătare și împăcare cu noi înșine. Putem avea o casă mare și un suflet neliniștit. Putem fi înconjurați de oameni și totuși să ne simțim singuri. Putem avea agenda plină și inima goală.
De aceea, este important să ne oprim din când în când și să ne întrebăm: Sunt oare bine cu adevărat? Mi-am ascultat sufletul? Am făcut astăzi ceva care mi-a adus pace? Am oferit iubire fără să mă uit pe mine?
Aceste întrebări nu sunt un semn de slăbiciune, ci începutul unei întâlniri sincere cu propria conștiință.
Să învățăm să ne oprim
Uneori, cel mai înțelept lucru pe care îl putem face este să ne acordăm câteva clipe de liniște. Să închidem telefonul, să ieșim în natură, să ascultăm cântecul păsărilor, să privim cerul sau să stăm în tăcere, în fața unei lumânări aprinse.
Pentru omul credincios, rugăciunea poate deveni un asemenea răgaz. În rugăciune, nu trebuie să demonstrăm nimănui nimic. Venim înaintea lui Dumnezeu așa cum suntem: obosiți, îngrijorați, recunoscători sau îndurerați. Îi putem încredința grijile noastre și putem cere înțelepciunea de a deosebi ceea ce este cu adevărat important de ceea ce ne consumă inutil.
Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă să nu ne lăsăm copleșiți de grijile zilei de mâine: „Ajunge zilei răutatea ei.” (Matei 6:34) Acest cuvânt ne amintește că fiecare zi are încercările sale și că nu trebuie să trăim astăzi toate neliniștile unui viitor care încă nu a venit.
A ne opri nu înseamnă a abandona lupta vieții. Înseamnă a ne aduna puterile, a ne limpezi gândurile și a continua drumul cu mai multă înțelepciune.
Să nu ne uităm pe noi în timp ce avem grijă de ceilalți
Există oameni care își dedică viața familiei, copiilor, părinților, bolnavilor sau celor aflați în suferință. Ei oferă timp, energie, iubire și sprijin, dar uneori uită să-și acorde și lor puțină bunătate.
Însă omul nu poate dărui la nesfârșit fără să-și recunoască propriile limite. Odihna nu este egoism. Un moment de liniște nu este o pierdere de timp. A cere ajutor atunci când suntem copleșiți nu este o rușine.
Trebuie să învățăm să spunem „da” atunci când putem ajuta și „nu” atunci când puterile noastre nu ne mai permit. Să fim generoși, dar să nu ne transformăm viața într-o povară. Să-i iubim pe ceilalți fără să uităm că și noi suntem oameni, cu nevoi, sensibilități și limite.
Uneori, un simplu gest de grijă față de noi înșine – o plimbare, o conversație sinceră, o carte bună, o rugăciune sau un somn odihnitor – poate fi începutul unei schimbări.
Timpul nu se întoarce, dar noi ne putem schimba
Nu putem opri ceasul și nici nu putem recupera anii care au trecut. Putem însă schimba felul în care trăim timpul care ne-a mai rămas.
Să nu mai amânăm bucuria până când vom avea mai mulți bani, mai mult succes sau mai puține probleme. Viața nu va deveni niciodată lipsită de griji, dar chiar și în mijlocul încercărilor există clipe care merită trăite cu recunoștință.
Să ne facem timp pentru părinți cât încă îi avem lângă noi, pentru copii cât încă ne caută îmbrățișarea, pentru prieteni cât încă ne așteaptă și pentru oamenii dragi cât încă le putem spune: „Te iubesc! Mă bucur că exiști în viața mea!”
Să nu așteptăm o boală ca să înțelegem valoarea sănătății, o despărțire ca să prețuim apropierea sau o pierdere ca să învățăm să fim recunoscători pentru ceea ce avem.
Nu trebuie să trăim nu mai repede, ci mai conștient. Nu trebuie să facem totul într-o singură zi, ci să nu uităm să trăim ziua pe care o avem.
Dragi cetățeni, poate că astăzi ar trebui să ne acordăm câteva minute și să ne ascultăm inima. Să ne întrebăm dacă drumul pe care alergăm ne apropie de ceea ce iubim sau ne îndepărtează de noi înșine.
Să înțelegem că valoarea unei vieți nu se măsoară numai în realizări, averi, funcții sau numărul lucrurilor bifate într-o agendă. Se măsoară și în pacea pe care o purtăm în suflet, în binele pe care îl facem, în iubirea pe care o dăruim și în capacitatea de a ne bucura de darurile simple ale existenței.
Să ne oprim uneori din alergare. Să respirăm adânc. Să privim cerul. Să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru ziua primită și să ne întoarcem spre noi înșine cu mai multă blândețe. Fiindcă, la capătul tuturor drumurilor, nu ne vom întreba doar cât de mult am realizat, ci și cât de mult am iubit, câtă pace am dăruit și dacă am reușit să fim cu adevărat prezenți în propria noastră viață.
Nu lăsa graba lumii să-ți fure liniștea sufletului. Viața nu este doar o cursă spre mâine, ci un dar pe care suntem chemați să-l trăim astăzi.
Raisa Plăieșu,
pentru Traditia.md