„Din marea cea Albă a ieșit pentru mântuirea oamenilor.”
De la Chișinău până la Marea Albă este o cale lungă, mai ales astăzi când drumurile aeriene orientale pentru moldoveni sunt artificial îngreunate. Dar nebănuite sunt căile pregătite pentru noi de către Bunul Dumnezeu. Cu același părinte Nicolae, colegul meu de la Academia de Teologie din Chișinău, am ajuns în mijlocul verii într-un loc foarte deosebit, ce se află în nordul Rusiei.
Este vorba de cea mai mare mănăstire nordică din lume. De fapt de un întreg complex mănăstiresc, ce se află pe un arhipelag din Marea Albă, numit Solovki sau Insulele Solovețului. Istoria acestor insule este strâns legată de această sfânta mănăstire ce a fost înființată aici în anul 1436 și oribila sa profanare pe timpul sovietic.
Deși arhipelagul de aproape cinci sute de ani a fost prin excelență un loc de rugăciune și nevoință monahală, la începutul anilor douăzeci ai secolului trecut așezământul a fost desființat. Bolșevicii demonizați au creat aici cel mai monstruos loc al acelor timpuri – lagăr de concentrare (cunoscut sub abrevierea SLON), și ulterior închisoare (STON). Astfel acest sfânt mărgăritar nordic a devenit un prim simbol al represaliilor sovietice timpurii, loc al experimentării torționare, distrugerii în masă a elitei intelectuale rusești, inclusiv preoți și ierarhi, și prototip pentru tot sistemul GULAG. Dar tot de aici pornește și multitudinea de noi sfinți mucenici și mărturisitori. De aceea arhimandritul Ioan (Krestiankin) a spus că „Solovățul este un antimis în aer liber, aici tot pământul este îmbibat cu sânge mucenicesc”.
Una din interpretările interesante leagă de denumirea Solovki sau insulele Solovețului (Соловецкие острова) de numele unei păsări cu totul deosebite, și anume privighetoarea (соловей). Aici se ascunde un simbol, căci această pasăre nu se găsește aici.
O vorbă din popor spune că privighetoarea nefiind frumoasă la exterior, are un cântec ce vine din rai. Simbolismul ambivalent și nocturn al acestei păsări poartă-n sine o semnificație duhovnicească (privighere). Iar lumina taborică este ca un cântec al său, căutat de călugări în Cuvântul dumnezeiesc.
Solovățul este același deșert egiptean al primilor monahi creștini, doar că în climă opusă („Tebaida nordului”).
***
Trenul de pasageri cu destinația Murmansk trece prin stația Kemi, oraș ce se află în imediata apropiere de Marea Albă și unde trebuia să coborâm pentru a ajunge la port. Trenul l-am luat din Moscova, căci cel de la Chișinău a fost scos de pe linie vreo cincisprezece ani în urmă. Da, a fost cândva un asemenea tren legendar ce lega capitala Moldovei cu peninsula Kola. În cele trei zile și jumătate trenul trecea prin mai multe zone climatice, parcurgând în jur de 3500 km. Iar de minunatul tren Chișinău – Simferopol, rămas și el în istorie (dacă a mai rămas!), nici nu mai zic. Astăzi de mirare cum am ajuns atât de sărăciți în acest sens, atât cultural, cât și spațial.
Dar să revenim la pelerinajul nostru. Am mers 25 de ore cu trenul arctic până la Kemi. Cupeurile contemporane ruse mi s-au părut curate și un pic mai scunde decât cele de tip sovietic pe care le țin minte la noi. Geamul îmi tot rânduia extraordinare priveliști de păduri cu arbori înalți, în mare parte mesteceni și pini, și râuri pline de apă (Rusia fiind țara cu cele mai multe râuri din lume – peste două milioane cinci sute de mii!). Am observat foarte multă floare de zburătoare (cunoscută sub denumirea și de Ivan-ceai), mult mai mășcată decât la noi. Ceaiul făcut din frunzele sale fermentate, tradițional în Rusia, este unul din preferatele mele.
Vagonul–restaurant este o bucurie aparte. Mai ales că ultima dată am văzut așa ceva în copilărie. O supă și niște clătite rusești au fost binevenite. Verdeața pădurilor și câmpurilor de peste geamul larg din dreptul mesei pare aici și mai abundentă. Oamenii se miră de cei doi preoți bărboși moldoveni și se bucură de compania lor. Fiecare cu întrebarea, bucuria sau tristețea lui.
Am staționat vreo treizeci de minute la gara Svir. Nume ce duce gândul creștinului la Sfântul Cuviosul Alexandru de Svir (+1533), unicul sfânt, după Patriarhul Avraam, care a fost învrednicit să vadă Sfânta Treime. Cunoscuta sa mănăstire unde se găsește racla cu moaștele sale minunate se află nu departe de această stație. Din cauza bolșevicilor moaștele sale au peregrinat, ca ulterior să fie regăsite într-un chip la fel de minunat la sfârșitul anilor nouăzeci, ascunse fiind în Muzeul anatomic al Academiei militare-medicale din Sankt-Peterburg.
În Petrozavodsk trenul staționează mai mult (aproximativ o oră) și este bine să ieși la stație și să te plimbi în preajma gării, știind că ești în capitala minunatei Republici Karelia.
În Kemi am găsit un taxi până-n satul Raboceostrovsk (aflat la vreo 12 km), de la portul căruia ajungi cu barca până la insula Mare a Solovățului (afla la o distanță de circa 45 km).
La malul acestui sătuc s-a filmat pelicula „Insula” („Ostrov” – Lunghin, 2006) cu minunatul actor Petru Mamonov în rolul principal (Dumnezeu să-l odihnească cu cei drepți). Astăzi s-a păstrat doar cazangeria părintelui Anatolie (personajul central din film), ce se vede deslușit din port, și mai ales când ești în drum pe apă.
Marea Albă în mijlocul verii pare mai neagră ca Marea Neagră. Malurile sunt împânzite de pietre de diferite dimensiuni, exact ca-n filmul de mai sus.
Arhipelagul se află la 160 km mai la sud de cercul polar. Ziua aici durează de la 4 ore – în timpul iernii (decembrie), până la 22 de ore – în timpul verii (iunie). Luna iulie este cea mai populară în rândul pelerinilor, atunci noaptea nu se observă aproape deloc, ea semănând mai mult cu un crepuscul de câteva ore. Calea maritimă este deschisă din luna mai până-n luna octombrie, în restul lunilor arhipelagul devine semi-izolat, unicul drum accesibil rămâne cel aerian.
***
Este o mare diferență între turism și pelerinaj. Primul este fără Dumnezeu și rugăciune, pe când al doilea caută în lume cele dinafara lumii, adică lucrările dumnezeiești ale Duhului Sfânt, în locuri sfințite. Pentru un om credincios chiar și mersul la muzeu sau în munți este un pelerinaj, căci urmele lui Dumnezeu le cauți printre oriunde, după porunca rugăciunii neîncetate, care „activează” neîncetat prezența lui Dumnezeu. Și deci într-un final fericit, turistul poate deveni pelerin, căci cunoscându-se pe sine însuși el ajunge să Îl cunoască pe Dumnezeu. Verticala cerească nu este doar într-un punct în orizontala acțiunii și căutării, ce este pretutindeni unde omul sfințindu-se prin har, sfințește locul. „Și va intra și va ieși și pășune va afla.” (Ioan 10:9)
Va urma.
Iereu Anatolie Juraveli