Trăim într-o lume în care oamenii au ajuns să comunice mai mult, dar să se înțeleagă tot mai puțin, să se apropie prin tehnologie, dar să se îndepărteze sufletește. Avem posibilități nenumărate de a ne exprima gândurile, însă parcă ne lipsește tot mai des puterea de a asculta, de a ierta și de a respecta durerea celuilalt. De ce, oare, omul a ajuns să-l prigonească pe om, în loc să-i fie sprijin?
De unde izvorăște prigoana dintre oameni? Una dintre cauzele cele mai adânci este pierderea iubirii și a răbdării. Atunci când omul nu mai știe să se bucure de binele aproapelui, începe să-l privească drept un concurent, un obstacol sau chiar un dușman. Invidia, orgoliul, dorința de putere, interesele personale și setea de afirmare pot transforma relațiile omenești în adevărate lupte pentru întâietate.
Uneori, oamenii îi prigonesc pe cei care gândesc diferit, pe cei care au curajul să spună adevărul sau pe cei care încearcă să facă bine fără să aștepte răsplată. În loc să le aprecieze faptele, caută să le descopere slăbiciunile, să le umbrească meritele și să le distrugă încrederea.
Dar de ce ne este atât de greu să acceptăm că un alt om poate avea o lumină pe care noi încă nu am descoperit-o? Rănile sufletești se transformă uneori în răni pentru ceilalți. Un om care a fost umilit poate ajunge să umilească. Un om care a fost nedreptățit poate deveni nedrept. Un om care nu a cunoscut iubirea poate să nu știe cum să o dăruiască. Astfel, suferința netămăduită se transmite mai departe, asemenea unei flăcări care aprinde alte flăcări. Nu înseamnă că orice faptă rea poate fi justificată prin suferință, dar înseamnă că trebuie să înțelegem și rădăcinile răului, nu doar urmările lui.
Astăzi, asistăm la conflicte în familii, la dezbinări între prieteni, la rivalități profesionale, la judecăți nedrepte și la agresivitate în spațiul public. Uneori, omul este condamnat înainte de a fi ascultat, exclus înainte de a fi înțeles și rănit înainte de a avea posibilitatea să se apere. Ce ne învață credința creștină?
Mântuitorul Iisus Hristos ne-a lăsat o poruncă fundamentală: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” (Matei 22:39) Această poruncă nu este doar un îndemn frumos, ci o responsabilitate pentru fiecare dintre noi. Iubirea aproapelui înseamnă să nu răspundem urii cu ură, nedreptății cu răzbunare și răutății cu răutate. Sfânta Scriptură ne mai îndeamnă: „Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.” (Matei 5:9)
A fi făcător de pace nu înseamnă să acceptăm abuzul, umilința sau nedreptatea. Înseamnă să apărăm adevărul fără ură, să ne păstrăm demnitatea fără răzbunare și să căutăm dreptatea fără să distrugem sufletul altui om.
Cine poate opri prigoana dintre oameni? Poate că așteptăm prea mult ca lumea să se schimbe, dar prea puțin ne întrebăm ce trebuie să schimbăm în noi. Pacea începe în familie, printr-un cuvânt blând. În școală, prin educație și respect. În instituții, prin dreptate și responsabilitate. În medicină, prin compasiune față de suferința bolnavului. În cultură, prin promovarea valorilor umane și spirituale. În Biserică, prin rugăciune, iertare și apropiere de Dumnezeu. Avem nevoie de o educație a sufletului, nu doar de una a minții. Copiii trebuie învățați nu numai să fie competitivi, ci și să fie generoși; nu numai să câștige, ci și să știe să ofere; nu numai să vorbească, ci și să asculte. Iar noi, adulții, trebuie să fim exemple prin propriul comportament.
Să nu devenim prigonitorii celor pe care am putea să-i ajutăm! Oare câtă energie consumăm pentru a ne apăra de răutatea altora și câtă energie oferim pentru a face bine? Câte prietenii pierdem din cauza orgoliului? Câte suflete îndepărtăm printr-o vorbă aspră? Câți oameni aflați în suferință rămân singuri pentru că ceilalți se tem să le întindă o mână?
Lumea nu are nevoie de mai mulți învingători în lupta dintre oameni, ci de mai mulți oameni care știu să învingă răul prin bine. Să nu uităm că fiecare om poartă în suflet o poveste pe care poate nu o cunoaștem, o durere pe care poate nu o vedem și o speranță pe care avem datoria să nu i-o distrugem.
Poate că adevărata măreție a omului nu se măsoară prin câți oameni a învins, ci prin câți oameni a ridicat din suferință. Să nu ne mai prigonim unii pe alții! Să ne întindem mâinile, nu piedicile; să dăruim lumină, nu întuneric; să construim punți, nu ziduri! Și să fim atenți cu ce duh mergem prin viață! Pentru că Dumnezeu nu ne-a trimis pe pământ ca să ne distrugem unii pe alții, ci ca să învățăm să iubim, să iertăm și să trăim în pace.
Raisa Plăieșu,
pentru Traditia.md