Toți oamenii, practic, își doresc să fie fericiți. Dar unde să caute fericirea și poți oare fi fericit, purtându-ți creștinește crucea în viață?
În determinarea noțiunii de fericire omul contemporan, de regulă, va include o anumită bunăstare materială, sănătatea proprie și a apropiaților săi, precum și unele preferințe strict personale, legate de hobby, distracții etc. Însă nu e prea ușor să găsim oameni cu adevărat fericiți în jurul nostru. Se prea poate că nu caută fericirea acolo unde ea este? Unde să căutăm fericirea cea adevărată ne relatează sfântul ierarh Nectarie de la Eghina, a cărui pomenire Biserica a săvârșit-o la 22 noiembrie.
De la bun început haideți să vorbim despre inconsistența ideii fericirii strict pământești. Să ne oprim la o componentă importantă – la bunăstare. Fiecare persoană își are măsurătoarea sa cu privire al bunăstare, dar ajungând la scopul propus, adică achiziționând totul ce și-a dorit, în scurt timp va dori mai mult. Unde se află acea frână, pe care trebuie să apese omul în tendința sa către îmbogățirea permanentă și cine o poate determina? Cred că fiecare dintre noi va găsi cu ușurință exemple fie din literatură, fie din propria experiență a comunicării cu alți oameni, când persoane bine asigurate și chiar bogate nu doar că nu au fost fericite, dar și mai mult – au fost profund nefericite.
Același lucru putem spune și despre sănătate, și despre alte lucruri pământești. Nu putem ține pasul să le avem pe toate, cum realizezi ceva, imediat ai nevoie de forțe ca să ajungi din urmă pe altele, iar pe primele să le păstrezi. Aceasta nu înseamnă, bineînțeles, că nu trebuie să muncim, ca să întreținem familia sau să nu ne îngrijim de calitate alimentelor și să intoxicăm propriul organism cu fast food și alcool, pur și simplu în căutarea fericirii sunt importante prioritățile corecte și un fundament sigur.
În cazul dat îmi vine în minte filosoful Diogene din Sinop care, la propunea lui Alexandru Macedon de a-i îndeplini orice dorință, l-a rugat pe împărat să se dea la o parte și să nu-i acopere soarele. Diogene era sărac, dar ținea prea mult la propria libertate, ca să o schimbe pe bunăstare sau alte bunuri materiale. Mai mult ca atât, el considera că a depinde de circumstanțele din exterior este soarta unui rob, cu toate acestea el era de opinia că omul, chiar aflându-se în robie reală, putea fi independent în interiorul său.
Dar haideți să ne transpunem din antichitatea îndepărtată în Epoca Modernă și să vedem cum sfântul ierarh Nectarie de la Egina scrie, de parcă vorbește despre noi și contemporanii noștri: „Cât de mult rătăcesc acei oameni care caută fericirea în afara lor – în țări străine și în călătorii, în bogății și slavă, în mari proprietăți și delicii, în plăceri și excese, și în lucruri deșarte, al căror final este amărăciunea! A-ți ridica turnul fericirii în afara inimii tale – este tot una cum ți-ai construi o casă care este supusă unor cutremure interminabile. Foarte curând această construcție se va prăbuși”. Putem face o singură concluzie din cele spuse: fericirea trebuie căutată în interiorul nostru. Sfântul Nectarie ne sfătuiește să fim extrem de atenți la inima noastră, căci cel ce este orientat doar la cele exterioare, pierde binele și este supus acțiunilor forțelor răului.
Dacă e să ne aprofundăm în componentele fericirii, pe care majoritatea oamenilor le consideră necesare, putem observa cu ușurință că toate sunt doar un paravan, după care fiecare suflet omenesc rătăcitor, în mod conștient sau intuitiv, caută bucurii, pace și iubire. Totodată am vrea să credem că înțelegem prea bine că bucuria, pacea și iubirea pot fi realizate și fără de bogăție, slavă și chiar fără de sănătate.
Deseori cele enumerate doar te împiedică să ajungi la fericire, răpind de la om atenția și puterea. „Am izgonit bucuria și m-am umplut de amărăciune, tristețe și strâmtorare sufletească”, scrie sfântul ierarh Nectarie, „am izgonit pacea și am căpătat deprimare, neliniște și groază. Am izgonit dragostea și am obținut ură.” În sfârșit, Îl putem izgoni și pe Duhul Sfânt pe Care fiecare Îl primește în tainele Botezului și Mirungerii. Iar fără de El omul rămâne cu totul neapărat în fața puterilor răului, atât ale celor din exterior în persoana slujitorilor satanei, cât și ale celor din interior, în persoana propriilor patimi și vicii.
„Dumnezeu Cel Atotmilostiv vrea pentru noi fericire și în viața aceasta, și în cealaltă”, subliniază sfântul Nectarie – și aceasta este o mențiune foarte importantă, în special pentru cei care cred că noțiunea de fericire și purtarea crucii în viață sunt incompatibile. Cunoaștem cu toții poruncile fericirii pe care Hristos le-a rostit în predica Sa de pe Munte (Mt. 5:3-12; Lc. 6:20-23). De fapt, termenii „fericit” sau „fericire” le utilizăm în lexicul bisericesc destul de des, dar puțin au meditat asupra sensului acestor cuvinte. „Fericit” în limba greacă sună ca macarios (μακάριος) și se traduce ad litteram ca fericit.
Anume cu această semnificație îl folosește Domnul, când vorbește despre poruncile fericirii. Înseamnă că pe cei săraci cu duhul, cei ce plâng, cei blânzi, cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, cei milostivi, cei curați cu inima, făcătorii de pace, cei prigoniți pentru dreptate și cei ocărâți și bârfiți pentru Numele lui Hristos, Mântuitorul îi numește „fericiți”. Și cu adevărat vor fi fericiți aceia pe care Dumnezeu îi va mângâia, cui le va întoarce și pe care îi va răsplăti. Prin urmare, purtarea crucii în viață este o condiție necesară și importantă a unei fericiri adevărate omenești.
Priviți cu atenție la fotografiile sfinților sau ale gânditorilor creștini bine cunoscuți care au trăit în vremuri apropiate nouă, de pildă, sfântul ierarh Luca al Crimeei, dreptul Ioan de Kroștadt sau, să zicem, părintele Pavel Florenscki și părintele Serghii Bulgakov. Fiecare dintre ei a dus o viață deloc ușoară, proprie doar lor, dar câtă înțelepciune în priviri, câtă pace, calm, profunzime și o reflectare ușor sesizabilă a veșnicie. Cred că nu se vor găsi oameni să-i numească pe ei nefericiți. Din contra, fără a avea ceea ce e atât de prețios pentru societatea contemporană, ei au fost și rămân a fi oameni cu adevărat fericiți. Bineînțeles că cea mai mare avere a lor a fost Hristos, pe Care l-au găsit în Biserică și de la Care nu s-au mai îndepărtat niciodată.
Anume pe Biserică ca o concentrare a fericii omenești pune accentul sfântul Nectarie: „Biserica ridică greutatea poverii noastre, ne dăruiește îndrăzneala către Dumnezeu, ne umple inima noastră cu bucurie și fericire”. Fericirea o dobândim prin purtarea crucii, dar fără de Biserică ea va rămâne doar o formă, o acțiune exterioară, deoarece anume în Biserică, ca fiind Împărăția Cerului pe pământ, toate trudele, scârbirile și eforturile capătă împlinire, conștientizare și finalitate. Sfântul Nectarie scrie că Domnul a zidit Biserica „ca Ea să ne curețe de păcate, să ne sfințească, să ne împace cu El și să ne dăruiască binecuvântarea cerească”.
Prin urmare, fericirea cea adevărată nu este undeva departe, nu trebuie să ne pornim în călătorie în căutarea ei, deoarece este alături de noi – este în interiorul fiecăruia dintre noi. Parcurgând calea noastră în viață, purtându-ne cu destoinicie crucea, dăruindu-ne inima lui Hristos, noi devenim cu adevărat fericiți, deoarece în inimile noastre încep să dea germeni semințele Împărăției Cerurilor.
Dumnezeu vrea ca noi să fim fericiți, dar nu în timp scurt, nu în condițiile bucuriilor trecătoare și, în final, amare, dar în veșnicia fericită, care nu este supusă la nici o deteriorare, dezamăgire și distrugere. Anume despre acestea ne amintesc cuvintele și gândurile sfântului ierarh Nectarie de la Eghina.
Protoiereul Vladimir Dolghih
Sursa: Pravlife.org