Sărbătoarea aceasta este cu totul deosebită. De cuvântul „schimbare” întotdeauna era asociată speranța spre un viitor mai bun. Acest cuvânt se folosește nu doar în Sfânta Scriptură, nu doar în teologie, nu doar în textele liturgice, dar și în vorbirea noastră de toate zilele. Când vorbim de schimbare, noi înțelegem o nouă stare, deosebitoare de precedenta, noi înțelegem o anumită schimbare principială de o importanță enormă. O schimbare care, fără îndoială, va duce la mai bine decât a fost. Anume de aceea noi vorbim despre schimbarea personalității, despre schimbarea societății, despre schimbarea statutului, de fiecare dată punând în acest cuvânt speranța noastră.
Iar sărbătoarea Schimbării la Față a Mântuitorului ne readuce la această minunată istorie de pe muntele Tabor. Domnul s-a schimbat acolo – dintr-un om obișnuit, cum Îl vedea fiecare, El a devenit altul. Fața Lui, hainele Lui străluceau ca zăpada, spune apostolul (vezi: Mt. 17: 1-9). Ce înseamnă zăpada pentru acele regiuni sudice? Este ceva unic, uimitor, este un oarecare etalon de curăție și frumusețe, este reflectarea cerului pe pământ. Doar pe vârful muntelui Chevron erau mici porțiuni de zăpadă. Probabil că atunci, ca și azi, locuitorii Palestinei, privind la acea înălțime, admirau acoperământul de omăt. De aceea se folosește această imagine a zăpezii ca simbol al albeții, pentru a exprima sentimentele apostolilor, care au văzut pe Mântuitorul schimbat, Ce strălucea ca zăpada pe vârful muntelui.
Pentru ce a fost nevoie de această schimbare chiar în ajun, cu puțin timp înainte de suferințele Mântuitorului? Condacul sărbătorii de azi ne răspunde la această întrebare: văzând suferința de bună voie, lumii să propovăduiască. De ce era nevoie, înainte de aceste suferințe acceptate de bună voie, să se arate slava Domnului? Ca să nu se întunece credința apostolilor, ca, privind la Hristos însângerat, înjosit, răstignit, manifestând în Sine un simbol al neputinței și înfrângerii, ei, ținând minte Schimbarea la Față de pe Tabor, să creadă că răstignirea este de bună voie și ca răstignirea să nu-i împiedice să propovăduiască întregii lumi întru mântuire acest chip al Mântuitorului înjosit.
<…>
Uneori oamenilor străini li se pare că religia este pentru cei slabi. Noi eram învățați în vremurile ateiste că omul puternic nu are nevoie de nimeni, că el singur va face totul în viață, singur va trasa căile pentru bunăstarea sa; iar oamenii slabi au nevoie de Dumnezeu, ei au nevoie să se sprijine de cineva, deoarece nu se pot bizui pe sine înșiși. Este o profundă rătăcire. Religia este cauza oamenilor puternici, măcar pentru faptul că alegerea religioasă cere să mergem împotriva opiniei majorității oamenilor, care, se prea poate, în mod formal se asociază cu credința, dar care nu trăiesc conform credinței. Ceea ce este cel mai important, credința cere de la noi o lucrare permanentă interioară, tărie în vocație și în nădejde.
Sărbătoare de azi a Schimbării la Față, care ne arată chipul minunat al lui Hristos luminat, venit în slavă, trebuie să ne ajute fiecăruia dintre noi care trece prin greutăți interioare, care simte slăbirea credinței, deziluzie, epuizare a sentimentului religios. Evenimentul Schimbării la Față trebuie să ne ajute să conștientizăm că prin aceste ispite trece orice om, iar pentru a intra în Împărăția neapusă a slavei lui Dumnezeu, după cum spune în citirea apostolică de azi întâiul între apostoli Petru, este nevoie de tărie în vocație și în nădejde. Să ne ajute nouă tuturor Domnul să depășim problemele noastre interioare, rămânând puternici în credința noastră și capabili să fim fideli lui Hristos chiar și până la moarte.
Din predica rostită la Mănăstirea de călugări „Schimbarea la Față a Mântuitorului” din Solovki la 19 august 2013.
Sursă: Patriarchia.ru