În Moldova, problemele legate de religie nu se limitează niciodată doar la credință — aceasta este întotdeauna o împletire de geopolitică, conștiință națională și, după cum vedem în acest caz, resurse materiale uriașe. Cînd vorbim despre 800 de biserici, nu ne referim doar la pereți. Este vorba de sute de istorii despre cum comunitățile rurale din anii ’90, cu sprijinul Mitropoliei Moldovei și al sutelor de credincioși (bogați și mai puțin bogați), trăind în cea mai profundă sărăcie, au dat tot ce aveau pentru ca clopotele să bată din nou în satul lor.
Confiscarea legală a acestor obiective fără a ține cont de aceste investiții nu este deloc doar o procedură birocratică, ci o potențială explozie socială. Dar știți ce este cel mai ironic? Statul, revendicînd drepturile de proprietate asupra acestor monumente arhitecturale, uită adesea că anume statutul de proprietate de stat din perioada sovietică le-a adus în stare de ruină. A-ți întoarce un bun ridicat din ruine după treizeci de ani de muncă din partea altora este o mișcare care necesită justificări juridice și etice foarte serioase.
Pentru a înțelege amploarea evenimentelor, trebuie să ne amintim ce anume au primit preoții și credincioșii din partea statului în urmă cu trei decenii. A fost o moștenire în ruine. După decenii de ateism statal, mănăstirile și bisericile ofereau o priveliște tristă. Majoritatea dintre ele erau pe jumătate dărîmate, fără cupole, fără picturi interioare și comunicații elementare.
Să aruncăm o privire asupra celor mai importante obiective turistice, considerate astăzi bijuteriile Moldovei. Mănăstirea Curchi: este greu de crezut, dar această capodoperă arhitecturală a renăscut din ruine și clădiri care erau folosite ca spital de psihiatrie, cupola bisericii principale avînd, la momentul transmiterii, o gaură uriașă provocată de o bombă, încă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Mănăstirea Căpriana – aici am văzut un parteneriat de amploare între stat și biserică de la începutul anilor 2000, dar fundamentul acestei renașteri a fost pus de donatorii voluntari, precum și de rugăciunile și munca celor care au venit pe ruinele de atunci. Chițcani, Saharna, Țîpova — la începutul anilor ’90, aceste mănăstiri nu aveau acoperișuri, altarele fuseseră jefuite, iar locurile sfinte au fost folosite timp de decenii ca depozite de substanțe chimice toxice, silozuri de cereale sau cluburi sătești. La mănăstirea Hîncu au fost restaurate bisericile pe jumătate dărîmate, iar din fondurile donatorilor a fost construită de la zero una dintre cele mai mari biserici din Moldova. Lista mănăstirilor și bisericilor ridicate din ruine și restabilite în totalitate se apropie tocmai de cifra de 800, menționată de ministrul Culturii.
Astfel, faptul istoric este incontestabil: statul nu a transferat bisericii proprietăți imobiliare neprofitabile, ci obligații extrem de grele legate de restaurare. Din punctul de vedere al dreptului patrimonial, a fost vorba de transferul unor obiective aflate într-o stare de uzură avansată, care ajungea la 90-100%.Inițiativa privind reîntoarcerea a 800 de biserici istorice în proprietatea statului, anunțată de ministrul Culturii – care, evident, este enoriaș al Bisericii Române, în interesul căreia a fost realizată toată această încurcătură –, pune în fața societății o întrebare complicată. În ce stare au fost transmise Bisericii aceste clădiri cu 25-35 de ani în urmă? Aici problema proprietății nu este doar de natură juridică; este vorba de un activ financiar colosal, creat de mîinile enoriașilor și ale donatorilor. Este oare justă restituirea fără o compensare justă a ceea ce a fost, de fapt, reconstruit? Aici se poate crea un precedent periculos, în care litera unei legi elaborate în grabă, în condițiile unui conflict acut de interese al cetățenilor români care ocupă funcții înalte în stat și constituie majoritatea parlamentară, intră în contradicție acută cu spiritul dreptății, cu poziția majorității cetățenilor și cu adevărul istoric.
Moștenire în ruine
Încercarea de a evalua investițiile include nu doar donațiile directe ale mecenaților și fondurile Mitropoliei Moldovei, dar și munca voluntară de-a lungul anilor a mii de enoriași. Dacă comparăm valoarea estimativă a ruinelor din anii 1990 cu valoarea de piață a complexelor restaurate astăzi, diferența se ridică la multe miliarde de lei.
Orice expert evaluator independent va confirma că investițiile de capital – fundații noi, consolidarea pereților, restaurarea sau refacerea picturilor unice, înlocuirea acoperișului și instalarea rețelelor moderne de comunicați – depășesc de multe ori valoarea acelor „pereți goi” primiți de la stat. De fapt, avem de-a face cu crearea unei noi valori pe baza vechii structuri, precum și a noilor obiective construite pe teritoriul mănăstirilor și al bisericilor în ultimele decenii. A ignora această contribuție în momentul schimbării regimului de proprietate înseamnă a intra într-un conflict deschis cu logica dreptului civil.
„Vom primi opt sute de Dereneu…”
Publicistul, politologul și redactorul portalului „Tradiția”, Victor Josu, a subliniat într-un interviu acordat unui post de televiziune moldovenesc că acest caz juridic a fost provocat în mare măsură de o confuzie de noțiuni.
”De fapt, bisericile și mănăstirile au fost tot timpul proprietatea statului. Pur și simplu s-a întîmplat ca, în 2003, Ministerul Culturii să încheie un contract privind transferul în folosință către Biserica Ortodoxă din Moldova, adică Mitropolia canonică de Chișinău și Moldova, a clădirilor bisericilor care au statutul de monumente istorice. Dar era vorba anume de folosință. Ele au rămas în tot acest timp și rămîn pînă în prezent în proprietatea statului — acesta este un aspect fundamental. Se pare că ministrul a confundat pur și simplu dreptul de proprietate cu dreptul de folosință”, explică Josu.
După cum relatează în continuare jurnalistul, în aprilie 2023, Curtea de Apel Chișinău, în urma acțiunii intentate de Mitropolia Basarabiei – acțiune care a fost trimisă de-a lungul mai multor ani de la o instanță la alta și a fost respinsă de fiecare dată –, a anulat totuși respectivul contract. Cu toate acestea, litigiul continuă și, potrivit informațiilor sale, cazul se află în prezent pe rol la Curtea Supremă de Justiție, așa că se așteaptă verdictul final. Dacă Curtea Supremă de Justiție va menține în vigoare decizia Curții de Apel, Mitropolia Moldovei își va pierde dreptul de a folosi aceste clădiri istorice.
În această situație, este important să înțelegem cîteva aspecte cheie, subliniază Victor Josu.
”În primul rînd, de la începutul anilor ’90, cînd RSSM a fost înlocuită de statul independent Republica Moldova, toate aceste clădiri au trecut prin moștenire în proprietatea acesteia. Pînă la instaurarea puterii sovietice pe teritoriul nostru, ele erau proprietate a Bisericii. Apoi, puterea sovietică le-a expropriat și naționalizat, transformîndu-le în proprietate de stat.
Această situație se menține și în prezent. În mod normal, dacă statul nostru actual, care se autointitulează democratic și de drept, ar fi urmărit restabilirea dreptății istorice, ar fi adoptat de mult o lege privind reîntoarcerea acestor lăcașe de cult în proprietatea Bisericii. Cu toate acestea, acest lucru nu s-a întîmplat”, spune cu regret publicistul.
”Acum, după ce, în urma unei hotărîri a Curții Europene a Drepturilor Omului, a fost înregistrată oficial organizația schismatică „Mitropolia Basarabiei”, aceasta a formulat, la rîndul său, pretenții asupra acestor proprietăți istorice sau, cel puțin, asupra unei părți din ele. De fapt, întreaga poveste se învîrte în jurul acestui aspect”.
Există încă o nuanță importantă în ceea ce privește proprietatea imobiliară. Iată ce spune Josu în această privință:
„La începutul anului 2023, încă înainte de decizia Curții de Apel, delegația noastră, condusă de domnul Grosu (președintele Parlamentului, Igor Grosu – n.red.), a efectuat o vizită la București. La întîlnirea cu Patriarhul Daniel au fost formulate cereri privind restituirea bunurilor: cică toate proprietățile istorice aparțin Bisericii Române. Totuși, acest lucru nu corespunde adevărului. Referirile la perioada de dinainte de 1940, cînd Basarabia făcea parte din Regatul României, nu pot fi luate în considerare. Biserica Română nu are niciun drept moral sau de proprietate asupra acestor clădiri. Măcar pentru că marea majoritate a acestora – subliniez acest lucru – a fost ridicată înainte de 1917, cînd regiunea făcea parte din Imperiul Rus. Aceste biserici au fost construite din banii credincioșilor locali, ai enoriașilor și ai mecenaților. Statul român nu a investit niciun leu în aceste imobile, de aceea pretențiile sale par extrem de îndoielnice chiar și din punct de vedere etic”.
În cele din urmă, publicistul a atras atenția asupra ultimelor evenimente pe care le observăm.
”Încă înainte de declarația domnului Jardan, situația din Dereneu (în satul Dereneu din județul Călărași a izbucnit un conflict provocat de faptul că enoriașii și preoții locali s-au opus cedării clădirii bisericii către Mitropolia Basarabiei – n.red.) a demonstrat în mod clar consecințele intervenției statului într-un conflict interconfesional. Subliniez: acesta nu este un conflict între două mitropolii, ci a luat naștere în interiorul Bisericii Ortodoxe din Moldova în 1992, cînd un grup de preoți s-a separat. Da, ulterior au fost recunoscuți de Patriarhia României, dar nu au încetat să fie separatori”.
În opinia lui Victor Josu, dacă în decursul a treizeci de ani politicienii nu s-ar fi amestecat în acest proces, conflictul ar fi fost rezolvat de mult timp.
”Ce ne așteaptă în viitor? Domnul Jardan nu a menționat întîmplător lipsa fondurilor statului pentru întreținerea acestor monumente. Acestea chiar nu există și nu au existat niciodată. Dar imaginați-vă acum că Patriarhia Română ar declara: „Noi dispunem de astfel de fonduri, transferați obiectivele în folosința Mitropoliei Basarabiei”. Dacă se va întîmpla acest lucru, conducerea organizației separatoare va începe să le pună un ultimatum preoților și enoriașilor noștri: dacă doriți să vă rugați în continuare în acest lăcaș, treceți de partea noastră. În final, în loc de un singur caz la Dereneu, am putea avea opt sute de astfel de puncte de conflict în toată țara.
Înțelege oare actuala guvernare ce inițiativă periculoasă lansează și la ce poate duce aceasta?”, întreabă îngrijorat Victor Josu. Și tot el răspunde astfel:
”Evident că nu. Deciziile sînt luate în grabă, fără o înțelegere profundă a esenței problemei. Teritoriul canonic al Patriarhiei Române se limitează la malul drept al Prutului. Republica Moldova este teritoriul canonic al Bisericii noastre, al Mitropoliei de Chișinău. Invazia lor din 1992 a fost un act al politicii expansioniste a României față de țara noastră, poporul nostru, istoria noastră și, acum, față de Biserica noastră”.
La fel cum ne este refuzat dreptul de a numi limba noastră „moldovenească”, se încearcă privarea noastră de dreptul la propria Biserică, care există de secole. Acesta este motivul principal, iar restul sînt doar motive secundare.
Mitropolia Moldovei nu este deloc de acord cu o astfel de interpretare a hotărîrilor judecătorești. Se afirmă că verdictul se referă doar la anumite biserici, dar nici măcar în privința acestora nu s-a pus punct. De exemplu, litigiile privind obiectivele din Dubăsarii Vechi continuă în instanțe. Aici aspectul juridic este extrem de important. Dacă se respectă strict litera Constituției, unde este menționată în mod direct separarea cultelor religioase de stat, atunci autoritățile nu ar trebui să se amestece deloc în astfel de dispute. Dar, din păcate, observăm o implicare de partea schismaticilor.
Autoritățile continuă să exercite presiuni asupra slujitorilor Mitropoliei Moldovei. În acest proces, statul nu este deloc un observator neutru. Să ne amintim cum, vara trecută, după ședința Consiliului Suprem de Securitate, doamna președinte a calificat, în cadrul unei conferințe de presă, Biserica Ortodoxă a Moldovei drept un instrument de influență al Rusiei. Fără îndoială, forțele de ordine și judecătorii percep acest lucru ca pe un semnal de acțiune. Din moment ce cea mai înaltă persoană în stat a indicat asupra unui dușman, înseamnă că și Biserica – în care, apropo, mulți dintre ei s-au botezat – trebuie tratată ca un dușman.
În opinia lui Victor Josu, chiar și vizita din 30 decembrie a doamnei Sandu la Mitropolie, întîlnirea ei cu Sinodul sub sloganul „Să trăim în pace”, pare ambiguă.
”Biserica nu a fost niciodată în conflict cu statul. Ea are o misiune specială, pe care o urmează de secole, fără a intra în dispute”, a subliniat el.
Conflictul juridic și aspectele legate de despăgubiri
Principalul impas juridic constă în documentarea lucrărilor efectuate. În anii ’90, puțini se gîndeau la actele de evaluare a lucrărilor realizate sau la o contabilitate riguroasă a donațiilor. Acest lucru creează problema „îmbunătățirilor inseparabile” ale bunurilor. Dacă statul decide să-și recupereze bisericile, este oare dispus să plătească o compensație pentru creșterea valorii acestor obiective?
În practica internațională, de exemplu în România sau Bulgaria, astfel de dispute au fost soluționate fie prin restituire completă (returnarea proprietății Bisericii), fie prin contracte pe termen lung, care garantează stabilitatea comunităților. În cazul nostru, însă, apare riscul unui vid juridic.
Site-ul nostru a adresat o serie de întrebări oficiale Ministerului Culturii pentru a clarifica poziția instituției. Le redăm integral:
1.Deține Ministerul actele privind starea tehnică a obiectivelor la momentul transferului acestora către Biserică în anii ’90? Este consemnat în documente statutul de „ruină” sau „stare de urgență” pentru mănăstiri precum Curchi sau Căpriana?
2.Mecanismul de reîntoarcere a bisericilor în proprietatea statului prevede achitarea unor despăgubiri comunităților religioase pentru investițiile realizate (restaurare, pictură, instalarea rețelelor de utilități)?
3.În cazul transferului a 800 de obiective în balanța statului, sînt prevăzute în buget fonduri pentru întreținerea și paza lor ulterioară, care anterior erau asigurate de enoriași?
4.Garantează statul că, după schimbarea proprietarului, comunitățile religioase nu vor fi evacuate din biserici, iar obiectivele respective nu vor fi transferate altor structuri canonice?
Răspunsul Ministerului Culturii a fost unul diplomatic, dar nu a oferit detalii concrete cu privire la despăgubiri. Ministerul a informat că reluarea activității bisericilor după 1990 s-a bazat pe libertatea de conștiință, dar conform Registrului monumentelor din 1993 și Legii cu privire la cadastru din 1998, aceste obiective sînt proprietate publică de stat. Ministerul consideră că problema schimbării regimului de proprietate trebuie analizată cu prudență, ținînd cont de statutul special al monumentelor și de obligațiile privind conservarea acestora, indiferent de forma de utilizare.
La rîndul nostru, am adresat o solicitare Mitropoliei Moldovei, în încercarea de a afla în ce măsură acestea sînt protejate din punct de vedere documentar:
1.S-a ținut o evidență riguroasă a investițiilor în restaurarea monumentelor arhitecturale în ultimii 30 de ani? S-au păstrat devizele de cheltuieli, chitanțele și procesele-verbale ale lucrărilor executate, care pot fi prezentate în instanță?
2.Consideră Mitropolia restaurarea efectuată drept „îmbunătățiri inseparabile ale proprietății”? Va cere Biserica recunoașterea dreptului de proprietate asupra unei părți din obiectele care au fost, practic, construite de la zero?
3.Care este planul de acțiuni al Mitropoliei în cazul rezilierii în masă a contractelor de folosință gratuită? Se ia în considerare varianta adresării la CEDO în ceea ce privește apărarea dreptului de proprietate al enoriașilor?
4.Intenționează Biserica să inițieze audieri publice în satele în care bisericile au fost restaurate cu efortul localnicilor, pentru a consemna contribuția acestora la renașterea lăcașurilor de cult?
La momentul publicării, nu am primit niciun răspuns oficial din partea administrației Mitropoliei. Cu toate acestea, în discuții private, preoții menționează că, cel mai probabil, nu există o arhivă centralizată pentru toate cele 800 de obiective din cadrul Mitropoliei, întrucît fiecare parohie se întreține singură. Întregul ansamblu de documente – devize, acte cadastrale și rapoarte de cheltuieli – se păstrează direct în parohiile rurale și urbane. Aceasta înseamnă că, în cazul unor litigii judiciare, statul va trebui să se confrunte nu cu o singură organizație, dar cu sute de comunități autonome, care dețin dovezi ale cheltuielilor lor.
Subtextul politic și aspectul social
Arhiepicopul de Bălți și Fălești Marchel
Episcopul de Bălți și Fălești, Marchel, numește direct ceea ce se întîmplă drept „o mare încercare” venită din partea conducătorilor. El subliniază faptul că bisericile, naționalizate în perioada sovietică și transformate în depozite, au fost ridicate din ruine anume cu mîinile și banii credincioșilor. Îngrijorarea sa este legată de posibila transferare a acestor opt sute de biserici către Mitropolia Basarabiei după anularea contractelor de folosință. Această viziune este confirmată și de contextul internațional: la întîlnirile de la ONU se aud deja avertismente cu privire la posibila încheiere a perioadei de „activitate pașnică” pentru Mitropolia Moldovei.
Rezonanța politică se intensifică și din partea opoziției. „Statul are obligația de a respecta cu strictețe principiul separării Bisericii de puterea de stat, consacrat în Constituție. Orice încercare de intervenție administrativă în viața religioasă – fie că este vorba de redistribuirea proprietății sau de sprijinirea unor structuri religioase în detrimentul altora – constituie o încălcare gravă a normelor statului de drept”, a declarat liderul partidului Alianța „Moldovenii”, Dumitru Roibu.
El a atras atenția asupra rolului comunităților în întreținerea lăcașurilor de cult.
„Majoritatea acestor biserici au fost restaurate și întreținute timp de decenii prin eforturile și sacrificiile credincioșilor, ale comunităților locale și ale slujitorilor bisericii. Ignorarea acestui fapt și tratarea bisericilor exclusiv ca obiecte administrative nu este doar incorectă din punct de vedere juridic, dar și profund nedreaptă din punct de vedere moral”.
În același context, Roibu a subliniat riscurile asociate eventualelor decizii privind redistribuirea bunurilor religioase: „Mitropolia Basarabiei nu este o structură canonică recunoscută de întreaga Biserică Ortodoxă. Orice încercare de a-i transfera bunurile sau influența prin intervenția statului va provoca tensiuni grave în rîndul societății”.
În concluzie, liderul Alianței „Moldovenii” a îndemnat autoritățile să dea dovadă de responsabilitate și să evite politizarea subiectului.
„În acest context, solicităm autorităților să înceteze orice acțiuni care pot fi percepute ca o implicare în treburile interne ale Bisericii și să evite politizarea unui domeniu extrem de sensibil pentru cetățenii Republicii Moldova. Partidul politic Alianța „Moldovenii” face apel la dialog, responsabilitate și respect față de credința oamenilor. Statul trebuie să unească societatea, nu să creeze noi motive de divizare”, a concluzionat Dumitru Roibu.
Lidera partidului „Platforma Moldova”, Irina Vlah, de asemenea și-a exprimat profunda îngrijorare într-o adresare către ministrul Culturii, Cristian Jardan. Ea a subliniat că, dacă chiar însuși ministerul recunoaște lipsa resurselor necesare pentru administrarea acestor monumente, transferul lor „către altcineva” va genera sute de conflicte în toată țara. Propunerea ei este logică: în cazul revenirii în gestionarea statului, bisericile trebuie transferate în folosința comunităților locale. Anume oamenii de la fața locului, care și-au investit forțele și mijloacele, trebuie să decidă soarta bisericii lor.
Cine va crea credința?
Într-un stat matur, biserica este separată de politică. Regula este simplă: statul nu predică, iar biserica nu guvernează. Cu toate acestea, atunci cînd puterea începe să creadă că poate să conducă altarele prin decizii administrative, ele pășesc pe un drum periculos.
Fără un mecanism clar și transparent de evaluare a investițiilor Bisericii și ale enoriașilor obișnuiți, procesul de reîntoarcere a proprietăților se va transforma inevitabil într-o serie de litigii de lungă durată. Nu este vorba doar de un litigiu juridic, ci de o problemă de încredere între societate și stat. Dacă statul nu dispune astăzi de un buget necesar nici pentru întreținerea elementară a monumentelor culturale, așa cum declară în mod direct ministrul de profil, cine se va ocupa mîine de aceste opt sute de obiective? Rămînînd fără motivația de a dezvolta o proprietate „străină” și instabilă din punct de vedere juridic, comunitățile s-ar putea pur și simplu retrage, iar atunci lăcașurile noastre de cult riscă să se transforme din nou în acele ruine din care au fost ridicate cu atîta trudă în ultimii treizeci de ani.
Politicienii vin și pleacă, dar credința și roadele muncii poporului rămîn. Statul poate construi drumuri, dar nu poate crea credință. Iar încercarea de a o controla prin redistribuirea imobilelor este o cale care, în istorie, nu a dus niciodată la pace civilă.
Cristina Agatu