Astăzi, când Biserica, ca și întreaga lume, este cuprinsă de neliniște, apare tentația de a cădea în maximalism. Mulți oameni au încredere în propria dreptate și sunt tentați de a-i blestema pe cei care nu sunt de acord cu ei. Din ce în ce mai multă iritare și furie în jur.
Dar să ne amintim de mai marii noștri apostoli – Petru și Pavel.
Dintre apostoli primul a fost chemat Petru. Cel mai devotat, cel mai înflăcărat ucenic al lui Hristos. Cel a cărui credință fără compromisuri Domnul Însuși a adus-o drept exemplu:
„Eu îți zic ție, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri”. (Mt. 16:18-19)
Și iată acest ucenic se dezice de Domnul și Învățătorul său de trei ori. Dar găsește în sine și puterea de a se pocăi, de a se ridica și de a-și continua slujirea până la moartea mucenicească câteva decenii mai târziu.
Pavel, născut cu numele Saul, inițial în genere nu a fost printre ucenicii lui Hristos, chiar invers, a fost unul dintre cei mai severi prigonitori ai primilor creștini. Dar a putut să se lepede de rătăcirile sale și să intre în adunarea apostolilor, iar Biserica, ca și pe Petru, îl numește mai marele apostol. El, ca și Petru, își încheie calea pământească cu martiriu.
Despre ce ne vorbesc aceste exemple? Când în înflăcărarea sentimentului propriei „neprihăniri” ne grăbim să-l judecăm pe aproapele, merită să ne amintim de soarta mai marilor apostolilor. Poate, cineva l-ar putea osândi pe Petru pentru că s-a lepădat, iar pe Pavel – pentru acele fapte pe care le-a săvârșit pe timpul când era un persecutor al Bisericii lui Hristos, neștiind calea lor viitoare de viață. Însă nici noi, la fel, nu cunoaștem căile celor pe care intenționăm să-i osândim. Și cât de multe mai rămân ascunse de noi.
Dar este, de asemenea, important să-ți conștientizezi propria ta cale și să te compari cu apostolii: la ce etapă ne aflăm noi înșine? Nu cumva la etapa prigonirii celor drepți sau, poate, la etapa lepădării? Cât de des ne înșelăm noi în privința apropiaților noștri, dar și în privința noastră. Însă numai o inimă curățată de o pocăință sinceră ne poate elibera de înșelăciuni. Și numai Domnul în cele din urmă le va pune pe toate la locul său. Și să ne ajute El să ne aflăm în dreapta Lui la Înfricoșătoarea Judecată.
Sursă: Pravlife.org