Scandalul provocat de „Eurovision” a reaprins în Republica Moldova o discuție mult mai veche și mai profundă decât un simplu concurs muzical: discuția despre criza identității naționale, despre fragilitatea statalității moldovenești și despre tensiunile geopolitice generate de perspectiva unirii cu România. În acest context se înscrie și articolul lui Mihai Gribincea, „Eurovisionul de la Viena și geopolitica «Moldovei distincte»” (Podul, 18 mai 2026).
Mai jos încerc o scurtă dezbatere a unor teze formulate de autor. Unele concluzii ale articolului merită discutate mai atent, mai ales acolo unde critica moldovenismului riscă să atingă indirect însăși legitimitatea dreptului moldovenilor la autodeterminare politică – drept recunoscut tuturor națiunilor moderne prin principiile și documentele internaționale care stau la baza actualei ordini europene.
Greu, prin definiție, să intri fie și într-o polemică moderată cu un doctor în istorie. Nici faptul că pe Mihai Gribincea îl cunosc de foarte mult timp, că am ieșit din aceeași țărână socială a sudului Moldovei, că am trecut – în ani diferiți – prin aceeași școală și că ne leagă sate apropiate, oameni și poate chiar anumite reflexe de destin, nu-mi oferă vreun avantaj într-o discuție despre românism și moldovenism. Poate chiar dimpotrivă. Cu cât apropierea omenească este mai firească, cu atât despărțirea de pe baricadele ideologice devine mai vizibilă.
Din capul locului însă țin să-mi exprim respectul pentru un om venit din părțile noastre care a reușit să se impună printr-o carieră diplomatică solidă și printr-un parcurs intelectual ce merită atenție. Tocmai de aceea articolul său trebuie discutat serios, nu expediat prin reflexe propagandistice de o parte sau de alta.
Articolul are forță polemică și un fir logic coerent în interiorul propriei paradigme unioniste, dar tocmai aici apar și vulnerabilitățile sale cele mai serioase atunci când este raportat la dreptul modern al națiunilor la autodeterminare și la principiile juridice internaționale.
Prima vulnerabilitate majoră este confuzia dintre identitate culturală și legitimitate politică. Textul pornește de la premisa – discutabilă tocmai prin caracterul prea categoric al concluziilor pe care le generează – că existența aceleiași limbi (pe care eu continui s-o numesc moldovenească, iar Mihai Gribincea – română), a aceleiași culturi și a unui fond istoric comun ar invalida aproape automat dreptul Republicii Moldova de a exista ca națiune politică distinctă. Dar dreptul internațional modern nu funcționează astfel. Există numeroase exemple de state care împărtășesc aceeași limbă și aceeași matrice culturală fără ca acest lucru să le anuleze suveranitatea: Austria și Germania, SUA și Marea Britanie, statele arabe, America Latină hispanofonă etc. O națiune civică nu este anulată juridic de proximitatea culturală cu alta.
A doua problemă conceptuală este tendința de a trata identitatea moldovenească exclusiv ca produs artificial al ingineriei rusești și sovietice. Problema aici este că articolul reduce aproape complet experiența istorică a moldovenilor dintre Prut și Nistru la un simplu rezultat al manipulării imperiale. Dar chiar și identitățile construite sau accelerate istoric capătă legitimitate dacă sunt asumate de o populație reală în timp. Aproape toate națiunile moderne europene sunt, într-un anumit sens, construcții istorice și politice. Inclusiv națiunea română modernă a fost consolidată prin școală, administrație, presă, mitologie istorică și centralizare statală în secolul al XIX-lea.
A treia dificultate a textului ține de raportarea insuficientă la principiul autodeterminării. Articolul sugerează implicit că moldovenii care susțin existența Republicii Moldova ca stat distinct ar fi fie victime ale propagandei, fie expresia unei „anomalii geopolitice”. Aici apare problema fundamentală: dacă accepți principiul autodeterminării pentru românii basarabeni în raport cu URSS, trebuie să accepți și dreptul cetățenilor Republicii Moldova de a decide democratic dacă vor sau nu reunificarea cu România. În dreptul internațional contemporan, voința politică actuală a populației contează mai mult decât genealogia istorică a identității.
O altă limită a articolului este că transformă aproape orice manifestare de statalitate moldovenească într-un simptom suspect. Eurovisionul, votul juriului, accentul pe „Moldova”, promovarea simbolurilor locale – toate sunt interpretate aproape automat ca reflexe ale unei strategii antiunioniste. Dar un stat are dreptul legitim de a-și cultiva propria identitate civică și simbolică fără ca asta să însemne negarea rădăcinilor culturale comune cu alte state. Altfel spus: existența unei identități moldovenești civice nu anulează automat românitatea culturală.
Mai există și o fragilitate metodologică importantă: articolul operează mult cu inferențe psihologice și geopolitice, dar puțin cu criterii juridice și sociologice clare. De exemplu, faptul că publicul a dat 12 puncte României, iar juriul doar 3, este prezentat drept dovadă a existenței a „două Basarabii”. Dar, dintr-un punct de vedere analitic, un vot muzical nu poate susține singur concluzii atât de ample despre legitimitatea unei identități naționale sau despre orientarea istorică a unei societăți.
O altă dificultate de fond este tonul uneori totalizant. Formulări precum „mecanisme identitare născute în urma raptului imperial din 1812” sau ideea că statalitatea moldovenească actuală continuă direct proiectul sovietic tind să ignore faptul că Republica Moldova a fost recunoscută internațional în 1991 prin principiul autodeterminării și prin recunoașterea ONU. Or, odată recunoscut un stat, populația sa dobândește toate drepturile colective și individuale prevăzute de Carta ONU, Actul Final de la Helsinki și Pactele internaționale privind drepturile civile și politice.
În fond, cea mai mare contradicție conceptuală a textului este că acesta critică moldovenismul pentru că ar nega românitatea basarabenilor, dar riscă la rândul său să nege legitimitatea unei opțiuni moldovenești distincte, chiar dacă aceasta este exprimată democratic de majoritatea populației Republicii Moldova.
Iar aici apare o contradicție delicată: dacă libertatea națională este un principiu autentic, atunci ea trebuie acceptată și atunci când produce rezultate care nu convin nici unionismului, nici moldovenismului.
Valeriu Reniță