Duhul suflă unde voiește. Și Împărăția Сerurilor, care este înăuntrul nostru, nu vine-n chip văzut, ci discret, ca о adiere de vânt lin. Vorba lui Pascal: pe Dumnezeu nu L-am fi căutat dacă nu L-am fi găsit.
Anvergura duhovnicească al cuvântului păstorit de către scriitorul Ion Druță se asimte prin prisma credinței creștine. Dacă tradiția, etimologic vorbind, e ceea ce se transmite, atunci valoarea transmisiunii în operele sale este de natură ignică, balsamică, evanghelică.
Aici e bogăția moldovenilor noștri, și nu în accesul informațional secător al zilei de astăzi, care te aruncă și te ține la suprafața tot mai incertă[1]. Doar accesul la adâncimea și taina vieții poate să umple ființa noastră cu sens. Adevărul e în calitate și nu cantitate. Iar omenia, această frumoasă virtute, se pierde în desișurile grijilor vane și ale căutării exclusive de comoditate[2].
Moldova e țărișoara joncțiunii punctelor cardinale, iar cumpăna dreaptă e crucea de pe Golgota, sau e scara zimțată a iubirii de pe circumferința unei monede, ceea ce reprezintă și bourul moldav din stema țării, cu luminătorii din ambele părți și cu portița dintre coarne, sau combinațiunea latino-slavă a poporului, în esență: perfecțiunea ieșirii din binar în unitate, prin Cel care a spus: Eu sunt Ușa (Ioan 10:9).
Creștinul e cel care se mișcă contra curentului. Aici este și o ușurare, căci direcția mișcării în amonte devine tot mai clară. Turma e mică, calea e strâmtă, îndelung-răbdarea e mai greu de dobândit. Și dacă nu îmbisericirea, nimeni și nimic nu ne va salva.
Atunci când cineva vă va spune că Moldova e cea mai săracă țară, să nu-l credeți. Adevărata bogăție e rugăciunea din suflet. Și nu i-a ales oare Dumnezeu pe cei ce sunt săraci în ochii lumii acesteia pentru a fi bogaţi în credinţă şi moştenitori ai Împărăţiei pe care a făgăduit-o celor ce Îl iubesc (Iacov 2:5)? Iar smerenia împletită cu iubirea este o putere înfricoșătoare, mai puternică decât orice altceva (Dostoievski).
„Nuța:
– …Poate o vară-două lași grădina pentru altceva. Te rugăm impreună cu Tudorică.
Onache Cărăbuș:
– O să vă fie rușine să veniți la bunel trecând prin păpușoi?
– Nu e vorba de rușine. De sărăcie mă tem…
– Să nu-mi vorbești de rău vechea noastră sărăcie, pentru că sărăcia, veșnica, măreața, nemuritoarea noastră sărăcie, e maica omeniei noastre. Ea ne-a crescut și ne-a scos în lume.
– Sărăcia nicicum nu poate fi maica omeniei.
– De ce?
– Pentru că sărăcia din capul locului îl înjosește pe om, îl umilește, îl face neom.
– Ba să ma lași tu în pace! Vechea noastră sărăcie sătulă nicicând nu a fost, frumoasă nu a fost, dar tihnă, lumină și pace sufletească ne aducea din plin. Când sărmana maică-mea, Dumnezeu să o ierte, răsturna mămăliga pe măsuță și casa se umplea de aburi, parcă-l vedeam cum intră pe ușă…
– Cine intră?
– Cum adică – cine? Domnul.
– Vai de mine, tată! Ce are Dumnezeu cu mămăliga?!
– Acesta este trupul meu, a zis Mântuitorul. Dumnezeu vine în primul rând la cei flămânzi. Iar împreună cu Domnul intră în casa omului lumina, tihna, pacea sufletească…
– Nu cumva vrei să spui că, de când ciuturenii au trecut de la mămăligi la pîine albă și nu mai găsești prin case nici melesteie, nici ațe de tăiat…
– Tocmai asta și vroiam să spun.
– Cum dar trăim pe lume? Fără lumină, fără tihnă, fără pace sufletească?
– Mă mir și eu – cum de trăim? Că, iată, să luăm Ciutura asta a noastră, de la dealul mic până la dealul mare, casă cu casă, om cu om, soartă cu soartă. Ai văzut tu vreun ciuturean ieșit la răscruce pentru a vedea ce mai face lumea? Ai văzut tu vreo umbră stînd la portiță și urmărind cum se topesc umbrele și de zi se face sară, iar din sară se face noapte? Ai auzit flăcăi cîntînd sara cântecele celea ale noastre, pline de dor, de jale?.. ”
Povara bunătății noastre. Ion Druță
Cel mai bun omagiu care poate fi adus scriitorului este de a-i citi opera. Veșnica pomenire nou-adormitului robului lui Dumnezeu Ioan.
Preot Anatolie Juraveli
[1] „Uneori este atât de greu să respiri la suprafață încât trebuie să te scufunzi în adânc ca să-ți tragi respirația.” (S. Jerzy Letz). „Cu cât e mai multă informație, cu atât în realitate e mai puțină: când e prea multă, ea încetează să mai fie percepută. Aici e paradoxul globalizării: supradoză de informație duce la dezinformare.” (Jean Baudrillard).
[2] „Noi am venit în lumea aceasta nu ca să ne aranjăm mai confortabil în ea.” (Sf. Paisie Aghioritul).