Omul nu poate exista în viață fără profesie. Unii oameni de la o vârstă fragedă, încă din copilărie își descoperă pasiunea de viață, jucându-se în diferite jocuri inventate chiar de ei. Apoi, peste ani pasiunea preferată se transformă în profesia lor adevărată, unde vor lucra o viață întreagă.
În jurul nostru există oameni care lucrează cu materia, alții cu ideile. Dacă e să ne referim la profesia de medic, atunci putem spune că medicul lucrează cu taina vieții. Medicul este cel mai fragil și mai sfânt: el este omul suferind și purtător de chip divin. În fiecare acțiune, mișcare, gest al său, privire a sa se ascunde o scânteie din lumina creatorului. A fi medic nu este doar o profesie, ci o misiune – un legământ între trup și suflet, între știință și credință. Nu pot doar teoriile pe care le-a învățat pe parcursul anilor de studii la facultatea de medicină, doctorat și alte cercetări să-i servească ca suport tot restul vieții profesiei sale. Orice acțiune a omului pe pământ este legată de o conexiune cu cerul, prin desăvârșirea sa lumească ale faptelor pozitive pe care le face.
Prin străduința și activitatea sa profesională lucrează terapia spirituală care îl ajută pe medic să nu se piardă în tehnică, să nu devină un simplu executant al procedurilor, ci să-și păstreze inima vie, conectată la izvorul iubirii divine. Când un medic își începe ziua cu o rugăciune, energia lui se armonizează cu forțele luminii. Când intră în salon, pacientul simte nu doar mâinile medicului, ci și prezența păcii tainice care aduce speranță.
Terapia spirituală îl învață să vadă în boală nu doar un tratament obligatoriu, ci o lecție a sufletului – o chemare la echilibru, la schimbare, la iubire. Și astfel, în actul vindecării, el nu tratează doar trupul, ci mângâie și sufletul rănit al pacientului. Prin empatie, prin tăcerea blândă și prin credință, medicul devine un vindecător al energiilor subtile. El nu doar prescrie medicamente, ci transmite lumină. Nu doar ascultă pulsul inimii, ci și glasul tainic al sufletului uman. Și adevărata putere a medicului nu stă în aparate sau instrumente, ci în vibrația iubirii sale. Punctul culminant de desăvârșire este în acea clipă când se roagă în taină: „Doamne, lucrează prin mâinile mele”, harul divin îi răspunde și el devine mâna lui Dumnezeu pe pământ, Care îl ajută să salveze viața omului. Creatorul îi revarsă o putere mare, pe care medicul poate să nu o simtă, să nu o vadă, dar această putere e și totoadătă împotriva duhului rău care îl salvează pe om ca să nu plece prea devreme în moarte.
Iată cum terapia spirituală lucrează prin conștientul medicului – medicina se transformă în rugăciune, știința în credință vie, iar medicul – într-o punte între cer și om.
Sfântul Ierarh Luca al Crimeei a fost nu numai un sfânt al veacului trecut, ci și un medic al trupului (chirurg), dar totodată și un medic al sufletelor (arhiepiscop). Întreaga sa viață se rezumă doar în câteva cuvinte spuse de el: „Am iubit pătimirea, fiindcă minunat curățește sufletul. Și ca să se facă cineva chirurg trebuie să se fi născut chirurg. Și trebuie să se deosebească prin trei însușiri: să aibă ochi de vultur, inimă de leu și mâini de femeie.”
Chiar și Hippocrate vine cu un sfat foarte prețios pentru tinerele generații de medici: „Tinerii medici trebuie să-și înduioșeze sufletul la suferință și să compătimească durerea, pentru că numai așa pot să ajute.”
Raisa Plăieșu,
pentru Traditia.md