Sfântul Voievod Neagoe Basarab a fost Domn al Țării Românești între anii 1512 – 1521. El a fost uncenic al Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului, de la care a învățat tainele vieții isihaste. Sfântul Neagoe a rămas în istorie ca „Domn al culturii, spiritualității și Prinț al Păcii”, fiind cunoscut pentru ctitorirea sfintei Mănăstiri Curtea de Argeș și pentru valorosul text al „Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”.
Viața pe scurt – Sfântul Voievod Neagoe Basarab (sinaxar)
Sfântul Voievod Neagoe Basarab era fiul marelui vornic Pârvu Craiovescu și al soției acestuia, Neaga. El însuși s-a autodeclarat fiu natural al lui Basarab al IV-lea și al Neagăi din Hotărani, soția marelui vornic Pârvu Craiovescu. A crescut în casa lui Pârvu Craiovescu, unde a primit, după moda vremii, inițierea în cele șapte arte liberale. Cunoștea limbile greacă, latină și slavonă.
Sfântul Voievod Neagoe Basarab a fost apropiat încă din copilărie de marea familie a boierilor Craiovești, prin mama sa, Neaga. Craiovești erau numiți în unele cronici ale vremii „Banoveți”, erau prezentați drept „un neam carele era mai ales și mai temătoriu de Dumnezeu”. Mama sa, Neaga, a fost cea care i-a deschis ochii către frumusețea credinței ortodoxe strămoșești.
Cum Craioveștii erau ctitorii Mănăstirii Bistrița din părțile Vâlcei, una dintre cele mai mari din Țara Românească, putem identifica primul „cămin” în care copilul Neagoe va fi învățat să citească, să se roage și să crească în cinste. Printre viețuitorii mănăstirii de la poalele Munților Căpățânii se număra și unul dintre frații Craiovești, unchi al lui Neagoe, Barbu-vel Ban, călugărit cu numele de monah Pahomie, împreună cu Neagoslava, soția sa, călugărită și ea cu numele Salomia. Biblioteca mănăstirii, mereu înnoită cu manuscrise de monahii cărturari, i-a asigurat acces atât la scrieri biblice și patristice, cât și la cunoașterea unor limbi străine, datorită dascălilor-călugări.
În anul 1504, la Bistrița se refugia mitropolitul Maxim Brancovici, cărturar cunoscut al vremii, fost despot sârb cu numele Gheorghe, împreună cu nepoata sa, Milița, fiica despotului Serbiei, Iovan Brancovici. În același an, tânărul Neagoe o va lua în căsătorie pe fiica despotului sârb Iovan Brancovici, Despina Doamna (sau Milița), cu care a avut șase copii: Ion, Petre și Anghelina (morți înainte de vreme), Teodosie, Ruxandra și Stana.
A ajuns la ranguri înalte în structurile statale ale Țării Românești. Astfel, este numit succesiv în funcțiile de postelnic la 28 ianuarie 1501, mare postelnic (decembrie 1501 – 19 iunie 1509) și mare comis (24 aprilie 1510 – 28 noiembrie 1511).
Sfântul Neagoe Basarab devine voievod al Tării Românești
Sfântul Neagoe Basarab domnește în Țara Românească la începutul frământatului veac al XVI-lea, când politica românească din Muntenia este marcată de instabilitate datorată deselor schimbări de domnitori. Când ajunge domnitor, în anul 1512, de la începutul secolului XVI și până la el fuseseră deja patru voievozi dacă luăm în calcul și domnia strălucită a lui Radu cel Mare, care se încheie în anul 1508, iar de atunci în doar patru ani se succed la cârma Țării Românești trei domnitori: Mihnea cel Rău (între 23 aprilie și 9 mai 1508 – între 12 octombrie și 29 octombrie 1509), Mircea al III-lea (29 octombrie 1509 – circa 26 ianuarie 1510) și Vlad cel Tânăr (26 ianuarie 1510 – 23 ianuarie 1512).
Vlad cel Tânăr, domn al Țării Românești între 1510 și 1512, s-a aflat, la început, în bune relații cu familia Craioveștilor, protectorii tânărului Neagoe. Cu sprijinul unei familii boierești atât de puternice, orice urmaș al unui domnitor al țării putea emite pretenții la tron. Auzind că Neagoe, ajuns între timp șef de vânătoare la curtea sa, ar putea fi „os domnesc”, Vlad cel Tânăr a căutat fie să-l piardă, fie să-l „însemneze”, cum era obiceiul vremii de a mutila orice posibil rival al domnitorului sau al succesorilor săi. Așa se explică faptul că, la întrebarea lui Vlad-Vodă despre originea lui Neagoe, boierii Craiovești vor fi răspuns că e doar boier, fiu al lui Pârvu Craiovescu și al soției sale, Neaga, așadar, fără drept la domnie.
Amenințările aveau să continue, astfel că boierii olteni se văd nevoiți să treacă Dunărea, în decembrie 1511, cerând ajutor turcilor. La 23 ianuarie 1512, un corp de oaste în frunte cu Mehmet-Beg învingea pe Vlăduț-Vodă într-o luptă la marginea Bucureștilor, la Văcărești. Abia după ce pericolul era eliminat, a putut Neagoe să-și asume identitatea domnească, de urmaș al lui Basarab Întemeietorul, prin tatăl său, Țepeluș Voievod. Despre alegerea sa ca voievod, îndată după lupta de la Văcărești, scrie Letopisețul Cantacuzinesc: „Iar el nici într-un chip nu vrea să se plece și să fie domn și cu glas mare zise către tot norodul: Puneți alt pe carele veți vrea dimpreună și cu sfatul nostru, iar pe mine mă iertați, că nu voi fi, iar nărodul tot striga și zicea către dânsul: iată nu va Dumnezeu să fie altul, nici noi, ci numai tu să fii nouă domn… Deci și Neagoe să plecă glasului năroadelor și luă coruna și scaunul a toată țara românească. Și îndată făcu judecată și dreptate între oameni.”
La granița unui Imperiu Otoman în continuă expansiune a apărat și consolidat Țara Românească, devenind un real sprijin pentru întreaga creștinătate din zonă. Ceea ce Ștefan cel Mare și Sfânt a păzit cu ascuțișul sabiei, Sfântul Voievod Neagoe Basarab a păstrat cu sigiliul domnesc aplicat pe documentele de diplomație. Cu o armată pregătită oricând să reziste unei ofensive otomane, a preferat să răscumpere pacea fără vărsare de sânge, prin plata unui însemnat tribut. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel remarca acest nou soi de „luptă a spiritului”, în studiul „Politică luminată de credință. Neagoe Basarab, un principe pedagog creștin”: „Fără să fie luptător cu armele, ca Sfântul Ștefan cel Mare, Neagoe Basarab – prin toată această bogată și continuă activitate și preocupare a sa pentru lumea creștină din Orient și Balcani – apare ca un luptător al spiritului, sprijinind cultura europeană, moștenire a strălucitului Bizanț.”
Sfântul Voievod Neagoe Basarab a încurajat dezvoltarea comerțului și a meșteșugurilor, iar pe plan diplomatic a încercat să mențină relații de prietenie cu Ungaria. A încercat să stabilească relații diplomatice cu Veneția și Roma și chiar să medieze conflictul dintre creștinii ortodocși și catolici. Continuând viziunea și obiectivele politice inițiate de Ștefan cel Mare, a încercat să realizeze o coaliție a statelor răsăritene împotriva expansiunii turcești.
În anul 1519, Neagoe Basarab împreună cu Ștefan al IV-lea al Moldovei (Ștefăniță Vodă) au trimis un ambasador la Vatican prin intermediul căruia „Basarab și aleșii săi fii Theodosie și Petru și urmașii săi și Ștefan și fiii săi” promiteau că vor participa alături de ceilalți principi creștini și de papă la „sfânta expediție împotriva lui Selim, tiranul turcilor”. Totuși, Țara Românească rămâne pe perioada domniei lui vasală Imperiului Otoman.
Neagoe Basarab a făcut donații generoase mănăstirilor ortodoxe din Țara Românească și din toate țările din Balcani. În timpul domniei sale a fost construită Mănăstirea Curtea de Argeș, în jurul căreia s-a țesut legenda Meșterului Manole; acolo se odihnesc și resturile pământești ale voievodului.
Sfântul Voievod Neagoe Basarab trece la cele veșnice
După numai nouă ani de rodnică domnie, a trecut la cele veșnice, „lăsând în urma sa multă lumină, lumină ale cărei raze pătrund până la noi cei de astăzi.” A fost înmormântat în gropnița domnească de la Curtea de Argeș, ctitoria sa, iar piatra de mormânt amintește: „A răposat robul lui Dumnezeu Io Neagoe Voievod și Domn a toată Țara Românească și a părților dunărene, în luna lui Septembrie 15 zile, anul 7029 (1521), crugul soarelui 26, crugul lunii 15, temelia 18. A domnit 9 ani și jumătate. Și rog pe cei ce Dumnezeu îi va îngădui să vie după noi, să păzească adăpostul acesta mic și lăcașul oaselor mele, ca să fie nestricat.”
Nicolae Iorga îl numește pe Neagoe Basarab „domn cu apucături împărătești”, „cel dintâi domn român pătruns de cultura bizantină. Din fiul său iubit, pe care-l numise Teodosie, sperând că va cârmui ca Teodosiu cel Mare, el voia să facă o minune de desăvârșire.”
Domnia lui este o epocă de lumină în istoria zbuciumată a voievodatului Țării Românești din veacul al-XVI-lea, iar pentru noi un exemplu de conducere creștină și de trăire isihastă a unui domnitor român.
Sursa: Pravila.ro