Aici, pe pământ, noi ne iubim rudele, le purtăm de grijă, iar ele, la rândul lor, ne iubesc pe noi. Când omul trece din viața vremelnică în cea veșnică, dragostea și grija rudelor pentru el dispar undeva. Noi am făcut prohodul celui adormit, l-am îngropat, l-am pomenit – și se pare că legătura cu el s-a întrerupt, niciodată nu îl vom mai vedea, nu mai există relații cu el. Însă, în timpul săvârșirii slujbei prohodului, noi auzim că la Dumnezeu nu există morți, la El sunt toți vii. Se prea poate că e greu de conștientizat acest lucru, dar așa și este.
După sfârșirea vieții pământești cu toții mergem la judecata lui Dumnezeu, vrem sau nu vrem. Cel mai îngrozitor este că acolo, în fața Prestolului lui Dumnezeu, noi conștientizăm toate greșalele și patimile noastre, dar nu mai este în puterea noastră să ne pocăim sau să schimbăm ceva. Aici ne apropiem de răspunsul la întrebarea, de ce cei adormiți au nevoie de rugăciunile noastre. Persoanele care au rămas să viețuiască pe pământ – rudele, prietenii, apropiații – se roagă ca Domnul să îi ierte păcatele pe care omul, cu voie sau fără de voie, le-a săvârșit pe parcursul vieții sale. Sfinții ne învață că este foarte important acest lucru și că cei adormiți nu doar că au pur și simplu nevoie de rugăciune – ea le este strict necesară.
Rugându-ne lui Dumnezeu, noi trebuie să înțelegem că sufletului omului plecat de la noi și-a păstrat memoria, dragostea, păcatele și faptele bune. Personalitatea omului nu dispare. Noi ne rugăm și aducem jertfa cea fără de sânge nu în mod abstract, dar pentru o persoană concretă. La rugămintea rudelor se roagă preotul, dar și rudele trebuie să se roage, de asemenea. Prin rugăciunile noastre noi Îl rugăm pe Dumnezeu ca El să își reverse mila și să-l izbăvească pe cel adormit de muncile veșnice, să-i ierte greșalele săvârșite pe parcursul vieții pe pământ, deoarece singur nu mai poate schimba nimic. El poate să-și conștientizeze păcatele, dar nu se poate căi. Îi putem ajuta cu rugăciune și milostenie.
Deseori oamenii întreabă în biserică ce să facă ca celui adormit să îi fie cât mai bine, ce slujbă bisericească să comande, ce și unde să achite? De regulă, oamenii vor să plătească și să plece cu conștiința curată. Voi spune așa: în rugăciunea pentru cei adormiți sunt trei componente. Prima componentă este rugăciunea la Pristol în timpul Dumnezeieștii Liturghii. Este cel mai important lucru ce poate fi, este cea mai măreață faptă ce se poate face. Preotul la proscomidie scoate părticele din prescuri pentru fiecare pomenit, punându-le în Potir și Sângele Domnului spală aceste părticele, le curețe de păcatele săvârșite de om. Această rugăciune nu poate fi comparată cu nimic, ea este o necesitate pentru toți oamenii, atât pentru cei trăitor pe pământ, cât și pentru cei adormiți.
A doua componentă este rugăciunea personală pentru cei adormiți, efortul nostru duhovnicesc. Dacă rugăm pe cineva să se roage pentru cel adormit, însă singuri nu facem nimic, această rugăciune va fi inutilă. Putem să ne rugăm în biserică la Liturghie, la prohod, acasă – oriunde.
A treia componentă este milostenia, adică faptele bune. Când le săvârșim pentru cineva, Domnul vede acestea, acceptă și îi izbăvește pe apropiații noștri de muncile veșnice. Noi ținem minte cuvintele apostolului: „Credința fără fapte moartă este”. (Iac. 2:26). Putem crede cât de mult, însă dacă nu facem nimic bun, credința noastră este deșartă. Trebuie nu doar să ne rugăm, dar și să săvârșim fapte bune. Milostenia nu semnifică doar să dăm bani celor săraci. Putem să îi ajutăm vecinului și să îi aducem acasă o pâine, mai ales dacă e bătrân și neputincios. Putem spune un cuvânt celui ce are nevoie de el, să-i susținem pe cei care necesită ajutor și mângâiere.
Îmi aduc aminte de parabola evanghelică despre omul bogat și Lazăr. Murind, cel bogat îi roagă pe Avraam să îl trimită pe Lazăr la rudele lui, ca ele să își schimbe viața și să înceapă să-și ducă viața conform poruncilor lui Dumnezeu. Aceste rude, ca și cel bogat, viețuiau în păcat. Ele nu săvârșeau milostenie, nu se rugau lui Dumnezeu pentru ruda lor, anume din aceste motive bogatul îl roagă pe Lazăr să le dumerească și să le povestească ce îi așteaptă în viitor. Hristos ne vorbește prin această parabolă că viața cuvioasă și rugăciunile sunt o necesitate directă a fiecărui creștin ortodox. Și este importantă nu doar viața noastră, dar și viața rudelor noastre, rugăciunea lor.
Noi nu putem cumpăra cu bani mila lui Dumnezeu. Este foarte simplu să venim la biserică, să plătim ca să se facă rugăciuni pentru noi și să plecăm – în același timp fără a depune vreo trudă din partea noastră, fără să ne schimbăm. Nu se poate să avem o atare atitudine față de rugăciune. Trebuie să depunem efort, inimă, muncă. Dacă persoana vine la biserică pentru săvârșirea Liturghiei sau a prohodului și pleacă cu inima pustie, fără a se ruga, ce sens mai are că a venit aici? Prin ce se deosebește un astfel de om de un păgân care a adus sacerdotului preotului păgân, plata și a plecat, iar acela știe ce să facă mai departe?
Rugăciunea nu este un ritual. Ea cere o stare anumită a sufletului nostru, o trudă a inimii noastre. Domnul vede acestea, El va aprecia eforturile noastre. El nu are nevoie de formalitate. Tare mi-aș dori ca și credincioșii noștri să înțeleagă cele spuse.
Protoiereul Nicolae Markovski
Sursa: Pravlife.org