Răspunde Andrei Muzolf, profesorul Academiei teologice din Kiev.
Lumânarea are câteva semnificații simbolice. În primul rând, este manifestarea jertfei noastre pentru Dumnezeu, a fidelității noastre și a dragostei pentru El. Flacăra care se ridică de la lumânare simbolizează arderea noastră și dorința de a merge către Creator. Moliciunea lumânării care este făcută din ceară desemnează caracterul maleabil al sufletului nostru, ascultarea noastră și dorința de pocăință – condiția principală pentru intrarea în Împărăția Cerului.
După cum a menționat un nevoitor contemporan, arderea lumânării în biserică este, întâi de toate, imaginea atitudinii noastre față de Dumnezeu și față de cei care s-au învrednicit să moștenească fericirea împreună cu El. Anume de aceea noi aprindem lumânările atât în fața icoanelor Domnului, precum și în fața icoanelor Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și ale altor sfinți. O astfel de practică nu este manifestarea păgânismului, nu este dorința de a-L îndupleca pe Dumnezeu și pe sfinții Lui. Aprinzând în fața icoanelor lumânările, noi astfel ne manifestăm dragostea și respectul față de cei care sunt zugrăviți pe icoane.
Fiecare dintre noi, când vine la biserică, înțelege că scopul principal al venirii noastre este rugăciunea. Totodată noi înțelegem că rugăciunea se poate manifesta nu doar verbal, dar și prin anumite acțiuni. Și anume una din manifestările în „acțiune” a rugăciunii este aprinderea lumânărilor în fața icoanelor. În același timp noi trebuie să ținem minte că aprinderea lumânării, fără a fi însoțită de rugăciune, nu își are sensul, doar Dumnezeu are nevoie nu de lumânări, ci de sufletele și inimile noastre.
Sursa: Pravlife.org