Partea I. Perioada de până la 1918
În ultima vreme, din cauza tulburării spirituale în rândurile clerului Bisericii Ortodoxe din Moldova în rezultatul apariției inițiativei de trecere cu „întreaga Mitropolie a Moldovei” în componența Bisericii Ortodoxe Române în discuțiile publice, pe rețelele de socializare, în discursurile la televizor a început să fie vehiculat anul 1918. Despre care se pomenește în următorul context: chipurile, în 1918 transferarea Eparhiei Chișinăului și a Hotinului din componența Bisericii Ortodoxe Ruse în cea a Bisericii Române s-ar fi întâmplat cu acordul – nici mai mult, nici mai puțin – al Sfântului Ierarh Tihon, pe atunci Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii.
Ne este clar că avem de-a face cu o suprapunere, poate inconștientă, asupra istoriei bisericești a mitului istoriografiei românești, conform căruia în 1918 s-a împlinit idealul multisecular al tuturor românilor de a se uni într-un singur stat.
Dar oare s-a întâmplat așa ceva – transferarea eparhiei cu acordul Patriarhului Tihon – în realitate? Haideți să vedem cum a evoluat situația.
Spre regret, date imprecise despre evenimentele ce au avut loc în anul 1918 în viața Bisericii din Moldova se conțin inclusiv în schița istorică „Istoria înființării Mitropoliei Chișinăului și a Moldovei” postată pe site-ul Mitropoliei Chișinăului și a întregii Moldove. Autorul ei, doctor Nicolae Fuștei, cercetător științific la Institutul de Istorie al Academiei de Știinte din Republica Moldova, scrie următoarele:
„Dupa unirea politică a Basarbiei cu România, prin gramota Sf. Patriarh Tihon de la Moscova, din 23 mai 1918, pe numele Î.P.S. Pimen, primatul Bisericii Ortodoxe Române, s-a dat deplina libertate Bisericii Basarabene, ca ea, prin Congresul său eparhial, să-și hotărască soarta, alegând cu ce Biserică Autocefală și în ce legături vrea să fie. Biserica din Basarabia a fost contopită cu cea a întregii țări, în conformitate cu canonul 38 a Sinodului Trulan, iar arhiepiscopul Anastasie a devenit membru al Sfântului Sinod al Bisericii Române, ce-i drept fără să-și dea consimțământul. Pe motiv că nu se prezenta la ședințele Sfântului Sinod, la 14 iunie 1918, este destituit din post de Către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.”
Nu vom reproșa autorului absența unui detaliu ce se impunea clarificat între prima și a doua propoziție și anume – s-a convocat într-adevăr Congresul eparhial înainte ca „Biserica Basarabiei să se unească cu Biserica întregii țări”, după cum se poate citi printre rânduri, sau așa ceva nu a avut loc? Or, pentru noi este mai important să vedem care a fost de fapt poziția Sfântului Ierarh Tihon cu privire la această problemă.
Mai ales că pe rețelele de socializare – de exemplu, în pagina „Mănăstirea Sfântul Ierarh Luca” din Facebook – a apărut recent o postare cu titlul „Scurtă istorie a Mitropoliei Moldovei”, pe care deja s-au grăbit s-o reposteze unii dintre preoții noștri, unde găsim următoarea afirmație: „Sfântul patriarh Tihon dăduse binecuvântarea sa clerului și poporului credincios din Basarabia sa-și decidă de sine stătător viitorul bisericesc.”
Dar să vedem ce spun sursele istorice. În prima parte a prezentului articol am pomenit despre culegerea de documente «Pentru restabilirea unității: Poziţia Bisericii Ortodoxe Ruse în problema ”Mitropoliei Basarabiei”». La sfârșitul ei găsim Anexa I care conține extrase din mesajul Sanctităţii Sale, Patriarhul Tihon, către Preşedintele Sinodului Bisericii Române, mitropolitul Pimen (Georgescu) al Moldovei şi Sucevei, referitor la problema anexării (aici și în continuare evidențiat de mine. – V.J.) Eparhiei de Chişinău a Bisercii Ortodoxe Ruse de către Sinodul Bisericii Române. Mesajul are data de 23 mai (5 iunie) 1918.
Departe de a recunoaște trecerea Eparhiei Chișinăului sub stăpânirea Bisericii Române în forma în carea ea a fost făcută, Patriahul Tihon, într-adevăr, scrie despre necesitatea aflării voinței poprului și clerului eparhiei în procesul de soluționare a problemei. „Pare pe deplin firesc şi chiar necesar de a întreba acum clerul şi poporul bisericesc basarabean cum şi în ce fel ar dori ei să determine acum viaţa internă a Bisericii sale şi raportul ei cu Bisericile Rusă şi Română. Nici una, nici cealaltă nu pot, desigur, să-şi asume răspunderea pentru rezolvarea soartei Bisericii Basarabene, fără a auzi în prealabil vocea populaţiei ortodoxe a ţinutului numărând două milioane. <…> Această voce cel mai bine ar putea fi exprimată prin intermediul unui Sobor local sau al unei Adunări eparhiale, care trebuie intenţionat convocată pentru discutarea viitoarei situaţii şi organizări a Bisericii Basarabene.”
Cu alte cuvinte, Patriarhul Tihon vorbea despre necesitatea luării în considerare la adoptarea deciziei definitive a opiniei clerului și poporului credincios, însă în nici un caz despre „deplina libertate” a factorilor menținoați „să-și hotărască soarta”. Și nici despre vreo binecuvântare de către Sfântul Ierarh Tihon a clerului și poporului credincios din Basarabia „să-și decidă de sine stătător viitorul bisericesc”, de asemenea, nu se pomenea nimic. Dar atunci cine și în ce formă urma să adopte, în opinia Întâistătătorului Bisericii Ruse, o astfel de decizie?
Despre acest lucru se vorbește cu toată claritatea în mesajul Sanctităţii Sale, Patriarhul Tihon, către Sfântul Sinod al Bisericii Române care a fost expediat în același an, 1918, mai târziu (vezi Anexa 2 din aceiași culegere de documente): problema trebuia rezolvată „pe calea relaţiilor canonice cuvenite între Biserica Rusă şi Română.”
Citim în continuare concluzia Sfântului Ierarh Tihon: „Biserica Română, prin decizia sa unilaterală, întreprinsă fără acordul Bisericii Ruse, nu avea dreptul să decidă soarta Eparhiei de Chişinău în sensul subordonării acesteia puterii sale <…> Referinţa la faptul că, chipurile, unificarea politică întotdeauna aduce după sine şi unificarea bisericească nu poate, în cazul dat, servi drept justificare pentru autoritatea Bisericească Română, în primul rând, pentru că ea nu este justificată ca atare de istorie şi, în al doilea rând, pentru că un asemenea punct de vedere se plasează pe confundarea vieţii bisericeşti şi a celei politice, eterogene prin însăşi esenţa lor. Sabia statului nu poate, după cum se ştie, cu de la sine putere, să determine hotarele Bisericilor Locale: limitele jurisdicţiei ultimilor întotdeauna se stabileau prin normele canonice cunoscute, prin decizii speciale ale soboarelor sau acorduri reciproce dintre unele Biserici. În cazul dat, nu a fost prezentă nici una din aceste condiţii.”
Așadar, în anul 1918 nu a fost luată în considerare opinia clerului și poporului credincios din Basarabia și nu au existat nici un fel de relații canonice sau acorduri reciproce dintre cele două Biserici. Dar atunci ce a fost? Despre ceea ce s-a întâmplat realmente se vorbește în același mesaj al Patriarhului Tihon către Sinodul Bisericii Române: „Separând prin forţă de la Biserica din întreaga Rusie Eparhia de Chişinău ca o parte din patrimoniul ce Îi aparţine, autoritatea bisericească Română nu doar a încălcat cinul şi ordinea stabilite din vechime, dar a introdus tulburare şi ispită în viaţa şi conştiinţa clerului şi turmei bisericeşti din Basarabia, care în propria lor conştiinţă nu pot să nu se simtă obligaţi la supunere canonică autotităţii ierarhice Ruse, însă de fapt trebuie să se afle sub conducerea episcopilor români, care sunt susţinuţi în pretenţiile sale asupra Bisericii din Basarabia de către puterea română militară şi civilă.”
Despre adevărata poziție a Sfântului Ierarh Tihon în problema dată se face referință și în declaraţia Serviciului de comuncări al Departamentului pentru relaţii externe bisericeşti al Patriarhiei Moscovei 25 martie 2008, din care deja am citat în prima parte a articolului:
«În 1918, Biserica Ortodoxă Română, fără tratative preliminare cu Patriarhia Moscovei şi împotriva voinţei credincioşilor moldoveni, a inclus Eparhia de Chişinău în componenţa sa, reorganizând-o în aşa-numita „mitropolie a Basarabiei”. Această acţiune a primit la moment o apreciere corespunzătoare din partea Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Ruse. <…> Sfântul ierarh protesta contra acţiunilor anticanonice ale Bisericii Române, care „prin decizia sa unilaterală, adoptată fără acordul Bisericii Ruse, nu avea dreptul să decidă soarta Eparhiei de Chişinău în sensul trecerii acesteia în supunerea sa, după ce Basarabia ortodoxă ultimii o sută de ani a fost o parte componentă a corpului bisericiesc rus”. După cuvintele Preafericitului Tihon, „aceste acţiuni ale Sfântului Sinod Român contravin în egală măsură duhului dragostei creştine, prescripţiilor canonice seculare şi sfintelor tradiţii ale Bisericii Ortodoxe. <…>
Scrisoarea Patriarhului se sfârşea cu o preîntâmpinare: „Dacă Biserica Română, în pofida obiecţiilor expuse, va încerca în mod forţat să întărească situaţia în folosul său, vom fi nevoiţi să întrerupem orice comuniune frăţească şi canonică cu Sinodul Românesc şi să aducem acest litigiu în faţa judecăţii altor Biserici Ortodoxe”. <…>
Este cunoscut faptul că trecerea structurilor bisericeşti ale Basarabiei în subordinea Bucureştiului Sfântul Sinod al Bisericii Române a început-o, înaintându-le arhiepiscopului Anastasie al Chişinăului şi Hotinului şi vicarilor sai, episcopului Gavriil al Akkermanului şi episcopului Dionisie al Ismailului cereri de a se dezice de jurământul dat Bisericii Ortodoxe Ruse. Ierarhii au refuzat să facă acest lucru şi autorităţile militare române i-au arestat şi i-au exilat peste Nistru. Arhiepiscopul Chişinăului, în acel moment, participa la Soborul Local ce avea loc la Moscova. În primăvara anului 1918, el a încercat să se deplaseze spre eparhia sa, dar autorităţile române nu i-au permis-o. Sinodul Român le-a declarat însă credincioşilor moldoveni că Stăpânul Anastasie a părăsit eparhia. În locul lui a fost numit de la Bucureşti arhiepiscopul Nicodim, care a intrat în confruntare cu clericii şi credincioşii basarabeni. „Moldovenii, scria cu acest prilej „România nouă”, publicaţia oficială românească de la Chişinău, ar trebui să ştie că ei înşişi sunt vinovaţi de aceasta, deoarece nu s-au hotărît să se dezică de arhiereul rus”. »
* * *
Din toate cele menționate mai sus rezultă o singură concluzie: în anul 1918 Sanctitatea Sa Tihon, Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii, nu doar nu a fost de acord cu încoprporarea Eparhiei Chișinăului și a Hotinului în cadrul Bisericii Române, fie și în forma unei pretinse „libertăți pentru clerul și poporul credincios din Basarabia să-și decidă de sine stătător soarta”, ci din contra, a protestat activ împotriva modalității în care această încorporare s-a realizat la modul practic.
Și încă ceva. Urmărind astăzi un scop anume, char dacă celor care îl urmăresc li se pare că o fac din cele mai nobile intenții, nu are rost de a pune umărul la activitatea de creare a mitologiei istorice. Nu-i destul că ne este plină de mituri istoria politică, mai trebuie să adăugăm la ea mituri ale istoriei bisericești? Este un lucru cu totul neserios.
În imaginea la publicare: Vizavi de Arcul de Triumf – clădirea fostei reședințe a Eparhiei Chișinăului și a Hotinului a Bisericii Ortodoxe Ruse, în dreapta – Casa arhiereilor.
Va urma
Victor Josu