În efortul de a-și justifica acțiunile de aprofundare a schismei în Biserica Ortodoxă din Moldova adepții „Mitropoliei Basarabiei”, la fel ca și patronii și sponsorii dânșilor de la București permanent apelează la istorie. Totodată, în loc de fapte preferă să folosească sloganuri și declarații de-a dreptul false. Deja am avut prilejul să notăm că afirmațiile de genul „Biserica Ortodoxă Română… are o prezență canonică multiseculară în regiunea Basarabiei”, „creștinii din Basarabia au fost mereu legați de Biserica Neamului”, „jurisdicția tradițională a Bisericii Mame” etc., nu au nimic comun cu istoria reală a vieții bisericești pe teritoriul dintre Nistru și Prut.
De remarcat că de-a lungul celor peste trei decenii de existență a acestei schisme nu este pentru prima dată când Patriarhia Română încearcă să prezinte argumente cu caracter istoric. Așa s-a întâmplat, de exemplu, în anii 2007-2008, îndată după decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de a înființa câteva „eparhii” în cadrul numitei „mitropolii”. Drept răspuns, Serviciului de comuncări al Departamentului pentru relaţii externe bisericeşti al Patriarhiei Moscovei a publicat, la 25 martie 2008, o declarație detaliată cu o serie de clarificări, unele dintre care se refereau la istoria problemei.
Documentul în cauză, având denumirea «Declaraţia Serviciului de comuncări al Departamentului pentru relaţii externe bisericeşti al Patriarhiei Moscovei, cu privire la argumentele reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe Române, ce încearcă să justifice decizia instituirii unor eparhii ale “Mitropoliei Basarabiei”», a fost publicat integral în culegerea bilingvă «Pentru restabilirea unității. Poziţia Bisericii Ortodoxe Ruse în problema „Mitropoliei Basarabiei”. Documente şi materiale» editată la Chișinău în anul 2012, cartea fiind postată și pe Internet. Întrucât pe tot parcursul anului 2023 neprietenii Bisericii Ortodoxe din Moldova au făcut mai multe tentative de a folosi aceleași argumente false, portalul „Tradiția” a decis să publice câteva fragmente din respectiva declarație. Evidențierile din textul publicat sunt făcute de noi.
* * *
ÎN PRIMUL FRAGMENT SE VORBEȘTE DESPRE EVENIMENTELE DE PÂNĂ LA 1918
<…> Autorii învinuirilor aduse Rusiei de „anexare nedreaptă” a Moldovei în 1812, parcă ar uita că Rusia le-a adus popoarelor Moldovei eliberarea de sub jugul celor de altă credinţă, ce a durat aproape 3 secole şi a fost însoţit de violenţă şi jaf din partea conducerii turceşti şi asuprire a culturii naţionale. Este trecut cu vederea şi faptul că, pe parcursul veacurilor, „anexării” i-au precedat zeci de adresări din partea domnitorilor, a mitropoliţilor şi boierilor cu rugăminţi de a le primi ţara în componenţa Rusiei.
Din sec. XV, s-au păstrat un şir de gramote ale domnitorului Ştefan al III-lea, în care el cere ajutor de la Ioan al III-lea. În 1529, a fost semnat un tratat de unificare moldo-rus, graţie căruia hotarele Moldovei, pentru o perioadă, au fost apărate de incursiunile străine. În acea perioadă a jugului turcesc, deosebit de grea pentru Moldova, Rusia tot timpul i-a oferit susţinere financiară, diplomatică şi militară.
În 1654, domnitorul moldovean Gheorghe Ştefan, pentru prima oară, l-a rugat pe ţarul Alexei Mihailovici să primească Moldova în componenţa Rusiei. În 1656, din Iaşi la Moscova a sosit o delegaţie de nivel înalt cu mitropolitul Ghedeon şi logofătul Grigorie Neniu în frunte. La 7 iunie 1656, mitropolitul Ghedeon a jurat în faţa Preafericitului Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii, Nicon, credinţă şi devotament Rusiei din partea clerului moldovenesc, a domnitorului şi a locuitorilor principatului. Dar înrăutăţirea situaţiei internaţionale nu a permis atunci realizarea definitivă a tratatului.
În sec. XVII – începutul sec. XVIII, domnitorii Moldovei au întreprins nenumărate încercări de a uni ţara lor cu Rusia. Sunt semnificative cuvintele mitropolitului de Suceava Dositeu, ce se conţineau în adresarea lui către ţarii Ioan şi Petru, scrisă în 1684, la ordinul domnitorului, al înaltului cler, boierilor şi al tuturor locuitorilor Moldovei: „Milostiviţi-vă şi eliberaţi-ne de duşmanii noşti, trimiţând armată împotriva agarenilor. Grăbiţi-vă, ca să nu pierim. De la niciuna dintre ţări nu avem nădejde de izbăvire, numai de la împărăţia voastră sfântă.”
În 1711, în timpul marşului peste Prut, întreprins în comun cu domnitorii moldoveni şi valahi, când armata lui Petru I se apropia de Iaşi, pentru a-l întâmpina în mod festiv pe ţar, boierii, orăşenii de vază şi toţi clericii „în frunte cu mitropolitul Ghedeon au ieşit în afara oraşului, unde cu mare bucurie s-au închinat lui Petru, slăvind pe Dumnezeu că, în sfârşit, a sosit timpul eliberării lor de sub jugul turcesc”, mărturiseşte cronicarul acelor evenimente, I. Neculce. Ca răspuns la îndemnul domnitorului, în armata rusă s-au înrolat atunci mii de locuitori ai Moldovei. Marşul peste Prut a suferit esec, dar el a pus început luptei militare comune a Rusiei şi Moldovei împotriva Imperiului Otoman.
În timpul războiului austro-turc din anii 1716-1718, cu rugămintea de a elibera Moldova de asuprirea turcească, la împăratul rus s-au adresat Dimitrie Cantemir, înalta conducere bisericească şi reprezentanţii dinastiei Sturza.
În timpul războiului ruso-turc din 1735-1739, boierii valahi au trimis reprezentanţii lor în Rusia, cu rugămintea de a organiza o campanie în direcţia Nistrului şi a Dunării, cu promisiunea de a o susţine pe toate căile. În acelaşi timp, ei au mijlocit şi pentru moldoveni, deoarece, în virtutea poziţiei geografice, Valahia nu putea trece sub protectoratul Rusiei fără eliberarea de sub jugul turcesc a Moldovei.
Documentele acelor timpuri mărturisesc că atunci când, în 1739, acţiunile militare au fost transferate în Moldova, „nu trecea zi, fără ca la statul major să nu fi venit ofiţeri valahi şi moldoveni împreună cu soldaţi, care anunţau despre dorinţa lor de a se înrola în armata rusească”.
După începutul războiului ruso-turc din anii 1768-1774, în Sanct-Petersburg, din Moldova şi Valahia, a sosit o delegaţie reprezentativă în fruntea căreiea se aflau episcopul de Huşi Inochentie şi mitropolitul ungrovalah Grigorie, care în adresarea lor către împărăteasa Ecaterina a II-a au mai exprimat încă o dată dorinţa întregului popor moldovenesc de a se alipi la familia noroadelor din Imperiul Rus.
La 16 septembrie 1770, soarta Principatelor Dunărene s-a discutat la şedinţa Consiliului de Stat. Rusia era gata să renunţe de la contribuţia din partea turcilor dacă Moldova şi Valahia vor primi independenţă. Amestecul statelor occidentale în tratativele ruso-turce din 1772-1773 a făcut ca Rusia să renunţe la această cerere. Totuşi ea se străduia cu orice preţ să obţină în tratat condiţii privilegiate pentru Moldova şi Valahia, ce le-ar fi oferit Principatelor dreptul la suveranitate politică internă în cadrul Imperiului Otoman.
La 10 iulie 1774, a fost semnat Tratatul de Pace ruso-turc de la Kuciuk-Kainargi, în care s-a ţinut cont de propunerile părţii ruse şi în urma căruia s-a îmbunătăţit simţitor situaţia Principatelor Dunărene în componenţa Turciei. Rusia, de fapt, a fost recunoscută drept protectoarea populaţiei acestor state.
La 10 martie 1779, a fost semnată Convenţia de la Ainalî-Kanvak dintre Rusia şi Turcia, prin care s-au întărit juridic cedările Porţii în favoarea Moldovei. Plus la acestea, reprezentanţii moldoveni la Istanbul au obţinut imunitate diplomatică şi Poarta a promis să nu atenteze la libertatea exprimării credinţei creştine.
Dar autorităţile turceşti şi-au încălcat în repetate rânduri angajamentele. În 1802, la Sanct-Petersburg a sosit iarăşi un mesaj din partea mitropolitului şi a boierilor din Valahia cu rugămintea de a oferi ajutor principatului. La 16 iulie 1802, ambasadorul rus la Istanbul a trimis guvernului turc o notă, ce conţinea propuneri concrete privind îmbunătăţirea situaţiei în principate. Aceasta a pus început tratativelor ce au dus la perfectarea acordului ruso-turc cu privire la drepturile Valahiei şi Moldovei, conform căruia drepturile şi privilegiile Principatelor Dunărene în componenţa Imperiului Otoman au fost nu doar confirmate, dar lărgite simţitor şi precizate. Dar etapa paşnică de rezolvare a acestei probleme s-a încheiat în 1806, atunci când Rusia a fost nevoită, iarăşi cu ajutorul armatei, să apere drepturile popoarelor înfrăţite ale Moldovei şi Valahiei.
La 27 iunie 1807, mitropolitul ieşean Veniamin (Costachi) şi douăzeci dintre cei mai influienţi episcopi şi boieri s-au adresat către împăratul rus Alexandru I cu apelul: „Nimiceşte nesuferita cârmuire turcească, ce asupreşte bietul popor moldovenesc. Uneşte conducerea acestor pământuri cu ţara ta, de Dumnezeu păzită… Fie o singură turmă şi un singur păstor… Aceasta este rugămintea ce izvorăşte din adâncul sufletului acestui popor”.
Nici de data aceasta nu au putut fi îndeplinite aspiraţiile de veacuri ale moldovenilor, dar o parte din Moldova istorică, în 1812, a fost totuşi luată sub protecţia Rusiei şi scăpată de sub oprimarea eterodoxă. Cealaltă parte a Moldovei împreună cu Valahia au format mai târziu un stat unic Român, independenţa căruia a fost obţinută, de asemenea, prin influenţa activă a Rusiei, care a susţinut în războiul ruso-turc din 1877-1878 dreptul legitim al poporului frăţesc la autodeterminare.
Învinuind Biserica Ortodoxă Rusă de predispoziţie spre expansionism teritorial, partea românească se referă la faptul că, în sec. XVIII, Sfântul Sinod al Bisericii Ruse a numit „arhierei pentru administrarea pe teritoriile cucerite ale principatelor româneşti <…>, a două mitropolii ce se aflau sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, neavând pentru aceasta acordul ei”. Într-adevăr, în 1789, în timpul celui de-al doilea război ruso-turc, Sfântul Sinod al Bisericii Ruse a instituit temporar exarhatul Moldo-Valah, care a fost reactivat între anii 1808-1812 şi apoi definitiv desfiinţat în 1821. Dar nu trebuie să uităm că aceasta s-a făcut la dorinţa a însăşi moldovenilor şi valahilor. Conform actului Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 1882, „istoria luptei (populaţiei băştinaşe) cu monahii-fanarioţi este o adevărată dramă, ce provoacă durere sufletescă în orice suflet creştinesc. Pe de o parte – sinceritate <…>, pe de altă parte – nerecunoştinţă, dorinţa de a asupri, de a domina absolut şi grija de propriile interese, într-un cuvânt – exploatarea naţiunii întregi”. În 1792, în fruntea exarhatului a fost numit moldoveanul Gavriil (Bănulescu-Bodoni) (se impune aici precizarea că Sfântul Ierarh Gavriil a fost originar din Transilvania – Traditia.md), care din toate puterile s-a străduit să îndrepte consecinţele deplorabile ale guvernării anterioare în principate, dar în scurt timp a fost arestat de autorităţile turceşti şi ţinut închis o perioadă de timp la Istanbul.
Către anul 1812, teritoriul actualei Moldove, în plan bisericesc, prezenta un şir de parohii răzleţite, care, aflându-se în jurisdicţia câtorva Biserici, de multe ori constituiau obiectul unor pretenţii reciproce. În 1813, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a unificat aceste parohii, astfel reînfiinţând şi întărind Biserica Ortodoxă din Moldova. Înfiinţarea, în 1813, a Eparhiei de Chişinău în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse, care a avut loc ca urmare a dorinţei aprinse a moldovenilor şi a înţelegerilor dintre Rusia şi Poartă, niciodată nu a fost contestată de către Patriarhia de Constantinopol. Relaţiile dintre Biserica Rusă şi cea din Constantinopol, pe parcursul secolului XIX, niciodată nu au fost adumbrite de problema apartenenţei canonice a teritoriului dintre Prut şi Nistru.
Nu au apărut divergenţe între biserici nici atunci când Inaltpreasfinţia Sa Filaret, mitropolitul Moscovei, ghidat de grija de a menţine pacea bisericească în România, a susţinut tendinţa Sanctităţii Sale, Patriarhului Chiril al VII-le, de a rezolva problema autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române pe cale strict canonică.
Despre faptul că legalitatea înfiinţării pe teritoriul Basarabiei a Eparhiei de Chişinău în componenţa Bisericii Ortodoxe Ruse, în sec. XIX, nu a fost supusă contestării, mărturiseşte şi dezvoltarea în acea perioadă a relaţiilor frăţeşti între Bisericile Română şi Rusă. Mulţi ani la rând, ierarhii de pe malul drept al Prutului au continuat să vadă în Rusia principala apărătoare a credinţei ortodoxe în regiune. În acest context, este elocvent faptul adresării, în 1859, a mitropolitului de Iaşi, Sofronie, către arhiepiscopul de Chişinău, Antonii, cea mai apropiată persoană administrativ-bisericească a Bisericii Ruse, cu rugămintea de a interveni cu o cerere în faţa împăratului, în scopul apărării Bisericii de persecuţiile din partea guvernării acelor timpuri. În „Însemnări… despre uneltirile în scopul distrugerii credinţei ortodoxe în principatele Moldova şi Valahia şi despre mijloacele de susţinere a acesteia”, prezentate, cu binecuvîntarea mitropolitului Sofronie, de către un împuternicit guvernului rus, se exprima rugămintea „de a asigura inviolabilitatea şi drepturile credinţei ortodoxe în principate”. În însemnări, printre altele, se specifica: „Reforma moral-spirituală a naţiunii româneşti, ce are loc în Principatele Dunărene, este deloc întâmplătoare: ea a fost pregătită treptat, pe parcursul unei perioade îndelungate de timp, când sub pretextul protecţiei şi compasiunii faţă de un popor mai slab, care (chipurile) ar fi fost ameninţat de influenţa unui vecin mai puternic (Rusia), sub forma civilizaţiei europene erau trimişi diferiţi învăţători care, fără a-şi descoperi adevăratul scop, puneau stăpânire pe minţile oamenilor şi le înrobeau, transformându-le în nişte arme ale scopurilor sale.<…> Unii clerici, instigaţi de consulul englez, predicau pe ascuns despre aceea că se împlinesc proorociile precum că toate relele în Europa vin de la nord, adică de la Rusia”. În acea perioadă, în România a fost creată o comisie extraordinară din rândul mirenilor pentru modificarea statutului bisericesc. Tipografiile religioase au fost „sustrase pentru a se tipări Sfânta Scriptură şi toate cărţile bisericeşti cu litere latine în loc de slavone şi nu în limba maternă, cunoscută de toţi, ci într-o limbă nou-inventată, semilatină şi semifranceză. <…> Bastionul Ortodoxiei şi focarul luminismului religios în Moldova, mănăstirea Neamţ, care din vechime s-a aflat sub protectoratul monarhilor ruşi, ce asigura întreaga ţară cu cărţi bisericeşti şi lucrări de învăţătură <…> s-a lipsit acum de orice mijloace morale şi materiale”. Afirmând că „toate mijloacele materiale ale Bisericii Moldoveneşti s-au păstrat acum doar în limitele Imperiului Rus”, autorul menţionatelor „Însemnări…” afirma că el e împuternicit de mitropolitul Sofronie şi locaşele sfinte din Moldova „la toate acţiunile <…> care vor fi îndreptăţite de către administraţia imperială, căreia orfana Biserică Moldovenească i se încredinţează întru totul, considerând-o unică speranţă, reazem şi apărare.” <…>
Va urma
Tradiția