Avalanșa de preocupări ale omului pe pământ e o alergare fără sfârșit, fără să-și dee seama că venirea sa în astă lume este o călătorie și că nimic nu-i va aparține mai târziu din ceea ce adună zi de zi. Omul contemporan trăiește într-o permanentă grabă, preocupat de bunăstarea materială, de carieră și de grijile cotidiene. În această alergare continuă, sufletul rămâne adesea uitat, iar relația cu Dumnezeu este împinsă pe plan secund. De multe ori, numai atunci când apare boala, omul începe să privească mai atent spre sine, spre sensul vieții și spre veșnicie.
Din perspectivă creștină, boala nu este doar o suferință trupească, ci poate deveni și o chemare pentru om la trezire spirituală, o ocazie de reflecție, de pocăință și de apropiere de Dumnezeu. Doar în așa momente de suferință, dacă înțelege sensul ei, își dă seama de cele întâmplate și are voință mare de a se pocăi, atunci el mai are șanse să-și continue viața mai departe.
Boala – un semnal pentru suflet
Așa cum durerea fizică ne avertizează că există o problemă în organism, tot astfel boala poate deveni un semnal că și sufletul are nevoie de vindecare. Dumnezeu nu trimite suferința din cruzime, ci îngăduie anumite încercări pentru a-l ajuta pe om să-și redescopere adevărata cale. Mulți oameni mărturisesc că, înainte de boală, nu aveau timp pentru rugăciune, pentru biserică sau pentru reflecție interioară. În clipele de suferință însă, încep să înțeleagă fragilitatea existenței și valoarea fiecărei zile primite de la Dumnezeu. Boala îi amintește omului că nu este stăpân absolut al vieții sale și că adevărata siguranță nu se află în averi, funcții sau putere, ci în Dumnezeu. Depinde fiecare cum înțelege, căci depinde ce duh l-a stăpânit, l-a condus până a ajunge în așa stare și cu ce duh va merge mai departe – duhul cel rău sau duhul cel sfânt.
Spitalul – loc de vindecare și de cercetare sufletească
Pentru mulți credincioși, spitalul devine o adevărată școală spirituală. Aici omul învață răbdarea, smerenia și dependența de ajutorul semenilor. Patul de spital se poate transforma într-un altar al rugăciunii, iar lacrimile durerii într-o rugăciune tăcută. În liniștea salonului, omul începe să-și analizeze viața, să-și amintească greșelile, să ceară iertare celor pe care i-a supărat și să caute împăcarea cu Dumnezeu. Nu întâmplător mulți bolnavi simt nevoia de spovedanie și de împărtășire. În apropierea suferinței, sufletul caută vindecarea cea adevărată, care vine din harul lui Dumnezeu. Dar, omul trebuie să-și amintească de potențialul credinței care a purtat în suflet sau cauzele neîngrijirii sufletului până la căderea în mâinile aceste boli.
Ce descoperă omul prin boală?
Boala îi poate descoperi omului adevăruri pe care sănătatea și confortul le ascund:
= că viața este un dar și nu o proprietate personală;
= că timpul este limitat și trebuie folosit cu înțelepciune;
= că iubirea este mai valoroasă decât bogăția;
= că rugăciunea oferă putere în momentele grele;
= că sufletul are nevoie de hrană spirituală la fel cum trupul are nevoie de hrană materială.
Adesea, după o boală grea, oamenii își schimbă prioritățile. Devin mai atenți la familie, mai recunoscători pentru lucrurile simple și mai sensibili la suferințele celor din jur.
Sfinții și înțelesul suferinței
Numeroși sfinți au trecut prin boli și încercări. Ei nu au privit suferința ca pe o pedeapsă, ci ca pe o cale de curățire și de apropiere de Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că suferințele răbdate cu credință aduc folos sufletului. Iar Sfântul Luca al Crimeii, marele chirurg și mărturisitor al secolului XX, considera că medicul tratează trupul, însă Dumnezeu este Cel care vindecă întreaga ființă a omului.
Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur
Sfântul Ierarh Luca al Crimeii
Pentru un creștin, boala nu este sfârșitul speranței, ci începutul unei lucrări lăuntrice prin care sufletul poate deveni mai curat și mai apropiat de Creator. Aici e punctul culminant în viața celui om care înțelege sensul vieții lui, care își dă seama unde a ajuns și ce trebuie să facă în continuare. Unii parcă înțeleg profund acest moment, această răscruce mare în calea vieții, dar alții chiar dacă se vindecă, peste o vreme uită și iar merg pe cale greșită. De ce? Fiindcă sunt furați din nou de duhul rău.
Cum trebuie trăită boala?
Boala trebuie însoțită de tratamentul medical necesar, dar și de tratamentul sufletesc: prin rugăciune; prin spovedanie și împărtășanie; prin iertarea celor care ne-au greșit; prin recunoștință pentru binefacerile primite; prin răbdare și încredere în voia lui Dumnezeu.
Vindecarea deplină nu înseamnă doar dispariția simptomelor, ci și împăcarea inimii cu Dumnezeu și cu semenii. Cum omul să obțină împăcarea inimii cu Dumnezeu și cu semenii și să nu fie furat din nou de duhul rău? Împăcarea inimii cu Dumnezeu și cu semenii nu este un moment de emoție trecătoare, ci o lucrare continuă a sufletului. Omul se poate împăca cu Dumnezeu prin pocăință sinceră, prin mărturisirea păcatelor, prin rugăciune și prin împlinirea poruncilor Sale. Împăcarea cu semenii începe atunci când învățăm să iertăm, să cerem iertare și să renunțăm la mândria care ridică ziduri între oameni.
Dar după ce dobândește această pace, omul trebuie să o păzească. Duhul rău încearcă adesea să fure ceea ce Dumnezeu a zidit în inimă prin:
= mândrie, când omul începe să se creadă mai bun decât alții;
= judecarea aproapelui;
= neiertare și răzbunare;
= lenevirea în rugăciune;
= uitarea binefacerilor lui Dumnezeu.
Sfinții Părinți spun că pacea sufletului se păstrează prin trei străjeri: smerenia, rugăciunea și trezvia. Smerenia îl face pe om să-și vadă propriile neputințe, rugăciunea îl ține aproape de Dumnezeu, iar trezvia îl ajută să observe din timp gândurile rele care încearcă să-i tulbure inima.
Omul care mulțumește lui Dumnezeu în fiecare zi, care nu poartă ură nimănui și care își cercetează conștiința înainte de culcare va fi mai greu de biruit de ispite.Duhul rău nu poate fura pacea unei inimi care se smerește înaintea lui Dumnezeu, iartă pe aproapele și păstrează neîncetat candela rugăciunii aprinsă în suflet.
Boala este una dintre cele mai puternice lecții ale vieții. Ea îl oprește pe om din alergarea sa necontenită și îl invită să privească spre adâncul sufletului. Deși aduce durere și încercare, boala poate deveni o binecuvântată trezire spirituală, o șansă de întoarcere la Dumnezeu și de redescoperire a sensului autentic al existenței. Uneori, omul intră în spital pentru a-și vindeca trupul, dar iese de acolo cu sufletul mai luminat, mai smerit și mai aproape de Dumnezeu. În acest sens, boala poate fi nu doar o încercare, ci și o cale către renașterea spirituală.
Raisa Plăieșu,
pentru Traditia.md