„Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă.” (Ioan 14:27)
Boala nu doare numai trupul. Uneori, ea apasă mai greu asupra sufletului decât asupra trupului, pentru că omul bolnav se confruntă nu doar cu durerea fizică, ci și cu frica, neliniștea, singurătatea, întrebările despre viitor și gândul că viața lui s-ar putea schimba. În astfel de momente, omul are nevoie nu numai de medicamente și de îngrijire medicală, dar are nevoie și de un spațiu interior în care să poată respira, spera, ierta și se ruga. Pacea sufletească nu este un medicament în sens medical și nu înlocuiește tratamentul prescris de medic. Ea poate fi însă o parte importantă a sprijinului acordat omului bolnav, ajutându-l să-și poarte mai demn și mai liniștit suferința.
Boala trupului și tulburarea sufletului
Când omul află că este bolnav, primul lui dușman poate deveni frica. „Ce se va întâmpla cu mine?”, „Mă voi vindeca?”, „Cât voi mai trăi?”, „De ce mi se întâmplă mie?” – aceste întrebări pot umple mintea și pot adânci suferința. De aceea, omul bolnav are nevoie să nu fie privit doar ca un diagnostic. În spatele unui rezultat medical există o persoană: un suflet care se teme, care speră, care are nevoie să fie ascultat. Uneori, o mână ținută cu blândețe, un cuvânt bun, o rugăciune, prezența familiei sau simplul fapt că cineva stă lângă bolnav în tăcere pot avea o mare valoare omenească.
Pacea nu înseamnă absența durerii
A avea pace sufletească nu înseamnă că omul nu mai simte durere și nici că nu se mai teme. Pacea adevărată poate exista chiar și în mijlocul încercării. Omul poate spune: „Doamne, mi-e teamă, dar nu vreau să rămân singur în această teamă.” Această transformare interioară este importantă. În loc ca frica să ocupe tot spațiul sufletului, omul începe să lase loc speranței.
În spiritualitatea creștină, rugăciunea nu este o fugă de realitate, ci o apropiere de Dumnezeu în mijlocul realității. Bolnavul se poate ruga pentru vindecare, pentru putere, pentru luminarea medicilor și pentru pacea inimii sale.
Cuvântul care poate ridica un om
Există cuvinte care rănesc și cuvinte care vindecă sufletește. În fața unui om bolnav, nu avem întotdeauna nevoie de discursuri lungi. Uneori este suficient: „Sunt aici”; „Nu ești singur”; „Ne rugăm pentru tine”; „Vom trece împreună prin această zi”.
Aceste cuvinte nu promit ceea ce nimeni nu poate garanta, dar oferă ceea ce omul poate dărui: prezență, iubire și speranță.
Familia – primul loc al păcii
Vindecarea sufletească începe adesea acolo unde omul se simte iubit. O familie care nu îl sperie pe bolnav, nu îl ceartă, nu îl încarcă cu probleme și nu îl face să se simtă o povară poate deveni un adevărat sprijin.
Casa bolnavului trebuie să fie, pe cât posibil, un loc al liniștii. Nu toate problemele pot fi rezolvate, dar multe conflicte pot fi amânate, iar cuvintele grele pot fi înlocuite cu înțelegere. Uneori, cea mai mare grijă față de un om bolnav este să-i protejezi sufletul de ceea ce nu este necesar.
Medicul tratează boala, omul îngrijește omul
Medicina modernă are rolul fundamental de a diagnostica și trata bolile. Medicul folosește cunoștințe științifice, investigații, medicamente și proceduri pentru a ajuta pacientul. Dar omul bolnav are și o dimensiune sufletească.
De aceea, sprijinul psihologic, social și spiritual, atunci când este dorit de pacient și oferit responsabil, poate completa îngrijirea medicală. Un consilier spiritual, un preot sau un alt specialist calificat poate contribui la reducerea sentimentului de singurătate și la găsirea unui sens în perioada suferinței. Această abordare trebuie să respecte libertatea pacientului, credința sa, confidențialitatea și limitele medicinei.
Rugăciunea – respirația sufletului
Pentru omul credincios, rugăciunea poate deveni o formă de sprijin în cele mai grele clipe. Nu întotdeauna omul bolnav mai are puterea să rostească multe cuvinte. Uneori poate spune doar: „Doamne, miluiește-mă.” Și atât poate fi suficient pentru început.
Rugăciunea nu este o garanție că orice boală va dispărea. Ea poate fi însă o cale prin care omul își pune frica, durerea și speranța înaintea lui Dumnezeu. Hristos spune: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi.” (Matei 11:28) Aceste cuvinte sunt deosebit de apropiate de sufletul celui care suferă.
Vindecarea nu înseamnă întotdeauna același lucru
În fața bolii, omul își dorește vindecarea trupului. Este firesc. Dar există situații în care medicina nu poate promite vindecarea completă. Atunci devin importante și alte forme ale vindecării: împăcarea cu sine, împăcarea cu familia, iertarea, diminuarea fricii, apropierea de Dumnezeu și acceptarea demnă a realității.
Uneori, omul nu poate schimba boala, dar poate schimba felul în care o întâmpină. Și aici se află una dintre marile puteri ale păcii sufletești.
Spitalul are nevoie și de lumină sufletească
Un spital este locul unde se tratează trupul, dar este și locul unde oamenii se confruntă cu fragilitatea vieții. De aceea, în cadrul unei îngrijiri complexe, poate exista loc pentru consiliere spirituală oferită responsabil și la cererea pacientului. Aceasta nu trebuie să concureze cu medicina și nici să promită miracole în locul tratamentului. Rolul ei este de a fi aproape de omul care suferă.
- Să-l asculte.
- Să-l încurajeze.
- Să-i respecte credința.
- Să-i ofere, atunci când dorește, posibilitatea rugăciunii.
- Să-l ajute să nu se simtă singur.
Pacea începe în inimă
Poate că nu putem împiedica toate bolile. Nu putem opri timpul și nu putem elimina orice suferință din viața omului. Dar putem învăța să nu lăsăm boala să ne fure întreaga lumină. Să păstrăm o fărâmă de speranță.
- Să iertăm.
- Să spunem celor dragi „te iubesc”.
- Să cerem iertare acolo unde am greșit.
- Să ne rugăm.
- Să avem încredere în Dumnezeu și să urmăm cu responsabilitate tratamentul medical.
Pentru că omul nu este doar trup. Este trup și suflet. Iar atunci când trupul este bolnav, sufletul are nevoie de mai multă iubire, mai multă liniște și mai multă lumină.
Poate că una dintre cele mai mari forme de vindecare pe care le putem dărui unui om bolnav este să-i spunem, prin cuvinte și prin fapte:
- „Nu ești singur.
- Sunt aici.
- Te ascult.
- Te iubesc.
- Ne rugăm împreună.
- Iar Dumnezeu să-ți dăruiască pace în suflet și putere în fiecare zi.”
Pentru că uneori, înainte de a întreba „Cum vindecăm boala?”, ar trebui să ne întrebăm: „Cum putem rămâne lângă omul care suferă, fără să-l lăsăm singur cu durerea lui?”
Iar acolo unde medicina îngrijește trupul, iubirea, credința, rugăciunea și pacea sufletească pot însoți omul pe drumul său prin suferință.
Pacea sufletească este primul pas spre tămăduire; un spirit zbuciumat adâncește boala, în timp ce o minte liniștită devine cel mai puternic aliat al corpului în lupta pentru recăpătarea sănătății. Hipocrate (părintele medicinei) spune: „Forțele naturale din lăuntrul nostru sunt cu adevărat vindecătoarele bolilor noastre.”
Raisa Plăieșu,
pentru Traditia.md