Hristos a spus ucenicilor săi că Tatăl din Ceruri cunoaște nevoile lor. De ce atunci să mai cerem ceva lui Dumnezeu, pentru ce să ne mai rugăm?
Rugăciunea este modalitatea de comunicare cu Dumnezeu. În acest dialog omul Îi poate descoperi Domnului toate speranțele, visurile și cerințele sale. Însă în dialog, dar nu în monolog. Pe când unii preferă anume monologul, iar alții se adresează către Dumnezeu doar ca să ceară ceva, numărând pe degete: „Dă-mi ceea și ceea, și ceea”.
Omul trebuie să fie pregătit pentru rugăciune, să ajungă într-o stare deosebită. Este foarte important să conștientizăm că puterile noastre fizice și duhovnicești sunt insuficiente, ca să schimbăm ceva în propria viață, dar și în viața copiilor și apropiaților noștri. Trebuie să ajungem la starea tâlharului de pe cruce care spune: „noi primim cele cuvenite după faptele noastre.” (Lc. 23:41).
Când creștinul greșește și își conștientizează greșelile, el se căiește și spune: „Doamne, eu nu mai vreau să viețuiesc așa, nu mai doresc să procedez în felul acesta! Ajută-mă!” Omul care a săvârșit păcatul, de obicei, înțelege către cine trebuie să se adreseze, ca să nu se mai repete în viața lui cele petrecute. Există Dumnezeu care îl va îndrepta și îl va ajuta, există Biserica, unde el va fi sfătuit și va fi învățat cum să se roage, unde i se vor arăta pilde pentru a le repeta, pilde din viețile sfinților noștri.
Îmi aduc aminte de un episod din viața sfântului Sisoie cel Mare. El stătea pe patul de moarte și șoptea ceva. A fost întrebat cu cine conversează. Nevoitorul a răspuns că vorbește cu îngerii care au venit după el: îi roagă să mai zăbovească, ca să-i mai dea timp pentru pocăință. Ucenicii lui s-au uimit tare: mai există nevoie de așa ceva? Și el le-a răspuns: „Nu știu dacă am pus început pocăinței mele”. Adică omul credincios își conștientizează neputința sa în lupta cu păcatul. Bineînțeles, o astfel de conștientizare nu vine dintr-o dată, toate se cunosc în practică.
Trebuie să înțelegem valoarea comunicării cu Dumnezeu. Nu în sensul: „Doamne, dă-mi ceea și ceea!”, apoi ne-am întors cu spatele și am plecat și nu mai am nevoie de Dumnezeu. Sau: „Doamne, vei intra în viața mea atunci când te voi chema.” Trebuie să Îl facem pe Hristos centrul vieții noastre, atunci și viață se va aranja cu totul în alt mod.
Rugăciunea poate fi diferită: de pocăință, de mulțumire, când ai bucurie sau ești în amărăciune. Te poți ruga doar pentru sine, bineînțeles. Noi ne putem adresa către Creatorul nostru cu propriile rugăciuni. Cum să ne adresăm? – ca și copiii. În sensul direct al cuvântului. Copiii pot dobândi cele dorite și o fac cu succes. Recent am citit în rețelele de socializare o glumă: o fetiță vine la grădiniță, purtând o rochiță frumoasă. Prietenele o întreabă: „Ți-au cumpărat-o?” – „Nu, am plâns-o!” Așa și noi putem cere de la Dumnezeu multe. El ne va da. Dar este important să ținem minte următoarele: nu întotdeauna putem prevedea cât de folositor ne va fi ceea ce cerem. Și, în al doilea rând, noi nu întotdeauna putem să administrăm corect ceea ce obținem în urma rugăminții noastre.
Domnul întotdeauna este bucuros, când ne rugăm, deoarece dorește să comunice cu noi. Din ce cauză mulți părinți cuvioși plecau din lume în locuri nelocuite, în peșteri, păduri și munți? Ca să aibă posibilitatea să intre în dialog cu Dumnezeu. Pe când eu și colegii mei eram tineri, se considera la modă să te plimbi cu un aparat de radio. Știam cum să reglăm corect unda, ca să găsim frecvența necesară și să ascultăm muzică! La fel este și în rugăciune: omul trebuie să se regleze la aceeași undă cu Dumnezeu, ca să-I audă vocea Lui. Anume pentru aceasta mergeau în sihăstrie sfinții părinți, ca nimic să nu-i poată împiedica, să nu-i sustragă de la comunicarea cu Cel de Sus.
Rugăciunea presupune schimbarea concepției, a perceperii existenței. Fără această schimbare nimic nu se va produce. Când ne vom deschide inima către Dumnezeu, când vom înceta, vorbind la figurat, să calculăm pe deget cele dorite, atunci vom reuși să avem un dialog despre care am vorbit mai sus.
Așadar, este necesar să ne rugăm. Da, Domnul este Atotștiutor. Însă pentru El este importantă dorința noastră de a ne adresa Lui, încrederea pe care o avem față de El. Să ne aducem aminte de istoria lui Adam și Eva. Parcă Domnul nu știa că ei vor greși și vor păcătui? Bineînțeles că știa. Dar El nu i-a oprit, nu i-a părăsit ca urmare a experienței lor nereușite, ci le-a dăruit mântuire. Să păstrăm, dar, în inima noastră chipul tâlharului pocăit, ca să nu devenim ca fiul cel mare din parabolă, care are trebuință de mai multe decât i se cuvine.
Protoiereul Gheorghii Muzyca
Sursa: Православная жизнь