Am înțeles de ce mi-e insuportabil uneori acest oraș. Oamenii în jurul meu se grăbesc atât de mult, atât se grăbesc că nici nu-și dau seama că întalnesc în calea lor alți oameni. Pietoni, pasageri, vanzători, șoferi, avocați, învățători, cerșetori, adulți, copii veseli și gălăgioși cu ghiozdane imense, pensionari în carjă sprijinindu-și bătranețile – oameni. Pe mine mă întâlnesc în calea lor și eu pe ei. Îi admir dintr-o parte, de pe banca de la stația de troleibuz sau din transportul care mă duce spre casă, îmi pun întrebări multiple despre viața lor, despre gândurile care-i frămantă, compun istorii și povești despre fiecare în parte și despre toți împreună… Ieri, de exemplu, mă întrebam pansivă de ce oare elementul principal în organismul omului nu este bunatatea, ci apa? Să fie bunătatea, noi, oamenii, cum ai da, am fi – buni. Orice s-ar abate asupra noastră noi am primi cu bucurie și încântare. Uraganul ne ia casa, noi zicem mulțumesc, cineva ne-a ofensat, noi ne bucurăm și râdem, ne-au bătut măr în stradă, ne-au furat averea, noi nu avem nimic rău a retorca. Spunem doar: așa-i viața și zâmbim. De unde se ia în noi nemulțumirea? Crisparea?
Oamenii de pe străzi, din oraș nu sunt fantome, nici roboți, tâlhari aprigi, vagabonzi agresivi, copiii ai strazii periculoși, rătăciți, străini, stranii, sunt oameni cu dureri și scârbe, griji și bucurii. Unuia ieri i-a decedat soția, altul și-a pierdut copilul și încă în ce imprejurări!, celălalt trecător pană mai ieri a stat la pat cu piciorul în ghips, iar acum abia face primii pași în strada însorită printre noi, care atât de mult ne grăbim că mai nu-l dăm jos, enervându-ne că greu se mișcă… Cealaltă doamnă nu are nici o copeică în buzunar, se gândește acum, stând aici, la acest colț de stradă, că poate să traverseze trecerea de pietoni la stânga căci acolo se află o biserică și poate spunându-și durerea cineva o va ajuta, tanăra îmbrăcată elegant a absolvit în vara facultatea, este atrăgătoare fata și îmbrăcămintea ei – stil decontractat – te face să crezi că totul e bine în viața ei, e plină de optimism, caci succesul la toate nivelele îi încoronează zilele, dar uitându-te mai într-o parte vezi că fata a așezat jos o geantă imensă de voiaj și un gând ca un fulger îți străbate mintea – fata aceasta pleacă de la noi. Din țara ei, de la părinții ei. De la locul ei de muncă. Poate va reveni, poate nu. Va reveni mulțumită sau decepționată? Ea privește spre noi și observ că privirile ei senine ascund o tristețe și o nedumerire profundă. Ea însăși nu știe de ce pleacă. La sigur, nu vrea să plece și caută în jur un punct de sprijin, o persoană care s-o oprească, s-o convingă că face să rămai, o întâmplare. DE când tot pleacă lumea de la noi am pierdut și noțiunea de țară, de patrie. Patria e țara care ne prițește, ne adăpostește și are grijă de noi… Pe stradă – oameni care plâng în ascuns, în suflet, oameni care caută ajutor și nu-l găsesc, oameni care vor să fie ascultați, dar sunt respinși, oameni care caută a fi înteleși că sunt oameni…
Oameni pe care s-ar cere sa-i întrebăm de ce sunt triști, de ce au privirile îndurerate, de ce sunt atât de irascibili și nerăbdători, pentru care trebuie să fim plini de dragoste sau compasiune, spre care trebuie să alergam, cel puțin cu privirea, sau să le dăm un sfat, nemaivorbind de un sprijin, iar raspunsul din partea celorlalți oameni în orașul nostru, de obicei, este indiferența și nepăsarea. Trecătorii au fiețele crispate cand de ei se apropie cineva, au privirile pline de reproș. Oamenii nu vor să fie deranjați în cursa lor spre undeva, în graba lor frenetică spre undeva. Un mic incident le răpește timpul prețios de care au nevoie spre a ajunge cât mai rapid la casa lor confortabilă, la viața lor liniștită, fără de griji. În cartierul oamenilor indiferenți totul este planificat și aranjat ca în farmacie, pe policioare curate strălucitoare și o mică mișcare imprevizibilă poate aduce perturbare echilibrului lor excelând de indiferență.
Ei se grăbesc spre o viață fără griji, fără imprevizibil, fără bolnavi, dacă e posibil, fără bătrani sau cu ei, dar fără grija de ei, o viată perfectă într-o țară care cade în ruine prin… indiferența lor, a majorității, prin graba de a parcurge distanța de la serviciu pâna acasă cât mai rapid și cu cât mai puține întrebări despre totul ce te inconjoară, de a sta la masă în familie sau între prieteni, dar de a discuta futilități, nicidecum spiritualitate sau durerea cuiva, de a vorbi cât mai puțin pentru a nu soluționa nimic, pentru a amâna mereu rezolvarea a ceva important, care nu suporta amânare…
In acest du-te-vino al indiferenței și vitezei supersonice a pietonilor foarte preocupați ai capitalei, am intalnit-o pe Natalia. Simplă, timidă, dar sigură pe ea și răspândind lumină peste tot orașul. Purta o rochie de culoare coral, avea părul cuminte și lin, prins în coadă și era însărcinată. Ea m-a îndemnat să apelăm poliția, caci niște copii ai strazii inhalau dintr-un tub mirosuri toxice, daunatoare sănătații lor, erau agitați și-i incomodau pe trecatori în pasajul pietonal de pe strada Izmail.
Peste câteva minute dupa apelul nostru, echipa operativă a poliției a sosit la fața locului.
Noi le-am explicat care era problema și i-am atenționat pe gardienii ordinii publice că, de fapt, ne facem griji pentru acești copii și pentru alți tineri care riscă să preia acest comportament. Ce sunt acești copii acum? Și cine se ocupă de situația lor? La noi în societate există o tendință deloc sănătoasă – de a-l judeca și stigmatiza pe cel care greșește, a-i da pedeapsă pe loc, în gând, lipsind efortul de a înțelege cauza comportamentului și decăderii lui, necercetând cum am putea sa-i venim în ajutor, sa-l mângaiem, sa-l ridicăm. O lume care merge nepăsătoare pe lângă probleme și dureri, o societate care nu caută soluții sigure, rezonabile și conforme fiecărui caz și fiecărei situații. O lume care fuge-fuge și în graba ei nu reușește să cugete esențialul, să priceapă de ce există…
Polițiștii ne-au explicat că sunt neputiincioși așa cum și medicii, psihologii în cazul acesta sau profesorii… Ei întreprind ce le stă în puteri și mai mult, apoi strâng din umeri excedați.
Ce depinde de ei – întreprind. În rest… Acești copilași sunt duși la Centrul de plasament „Vatra”, de ei se ocupă un psiholog, ei sunt îndemnați de întregul personal al instituției să se schimbe, să devină mai cuminți, ei sunt găzduiți și ascultați, dar nu doar de aceasta au ei nevoie. Și toți cred că ei au nevoie de a duce o viață destrăbălată, de a fura și a înjura, de a se autodistruge pe sine, de a pune în pericol pe alții.
Dar nu este așa… Comportamentul lor ascunde o revoltă și o indignare adancă, refulată undeva într-un colțișor dosit al sufletului, pe care ei nu vor s-o spună cu cuvinte, pe care așteaptă ca adulții cu agerimea minții lor și cu pregătirea și experiența de viață acumulate să o descopere singuri. Devine… În franceză se zice : devine, adica ghicește. Ei asteaptă ca adulții să le spună cauza zbuciumului lor, fiindcă anume adulții sunt cauza lui. A rătăcirii lor, a durerii lor imense pe care refuză s-o spună cu cuvinte sau poate nici nu sunt în stare s-o formulize, atât de amară și necuprinsă este. A acestei revolte neînțelese.
Acești copii nu sunt nici monștri, nici ratați, nici bandiți cum se încearcă să ne fie prezentați. Ei sunt ființe umane, copii ca toți copiii, care nici nu cunosc, probabil, bine pe ce lume se află. Sau că a aplica violența asupra lor este o soluție potrivită. Nu, deloc.
Acești copii își au locul în societatea noastră ca și fiecare din noi, însă el încă nu a fost găsit. Este nevoie ca situația lor să fie discutată și analizată de grupuri de experți, sunt necesare conferințe și simpozioane la această temă, programe la nivel de stat ce prevăd modalitățile stimulării interesului lor pentru viață, revenirea lor în școli, în societate…
Puțini oameni la noi sunt stimulați de a-și duce traiul în acestă țară, care nu apreciază efortul de muncă al oamenilor, iar aceasta va avea urmări foarte nefaste pentru noi.
Oamenii pleacă fiindcă nu sunt platiți după munca care o depun, după efortul care l-au oferit statului, iar în retur nu primesc răsplata acestui sacrificiu zilnic. Această logică este incorectă. Să muncești și să nu ai, să duci lipsă. Absurd. Omul care muncește – are. După hotare aceeași oameni care aici mureau de foame, încep a trăi omenește și încep a percepe diferența între o politică coerentă și înțeleaptă, logică și o politică aberantă, absurdă și proastă pe care o duc politicienii noștri. Ajunși în străinătate, oamenii noștri se miră că primesc salariile promise, că le primesc regulat, că nimeni nu încearcă în fiecare lună să găsească motive inepte pentru a le fura munca, că statul este la curent cu faptul că omul are nevoie de casă, de alimente pentru a fi în viață și a munci pentru sine, pentru familia sa, pentru țară.
Natalia se ingrijea pentru copiii ei. Avea o fată care degrabă va atinge vârsta majoratului: „Mă gândesc că peste trei ani îi voi permite să iasă singură în oraș cu prietenii. Mi-e frică. Cu ce oameni va face cunoștință?”
Eu mă gandeam la acești copii și la alții în situația lor, care, la sigur, au fost abandonați de parinți sau, și mai grav, au văzut diverse scene de violență în familie care i-au îndemnat spre a părăsi casa părintească.
Polițistul care întocmea între timp raportul său se arăta și el îngrijorat, dar totodată resemnat în privința soartei acestor copii: „Acești copii, la o anumită varstă sunt sortiți închisorii la noi, ei intră acolo și nu mai ies. Aceasta la noi, adaogă dumnealui (în țara noastra fără imaginație și timp rezervat reflecției serioase asupra problemelor importante ale vieții și societății – n.a.). Nu și în alte țări, unde pentru acești copii există proiecte de dezvoltare și integrare si unde acești copii și energia lor se descoperă a fi utile și înca în ce masură! Ei devin buni ostași, luptători și apărători aprigi ai patriei în caz de razboaie, mari sportivi. Eroi. În Rusia sau alte țări, calea acestor copii este o viață frumoasă și reușită. Nu crima și eșecul”.
Bine că mai sunt astfel de oameni ca Natalia. În marea aceea învolburată de indiferență, chipul ei și vocea miloasă parcă erau dintr-o altă lume.
Astăzi Natalia mi-a amintit că există omenie. Că o lume mai buna poate să fie în jurul nostru…
Inga Dohotaru, pentru Traditia.md