În Hristos nu este elin, nici iudeu, nici român, nici rus, nici țigan, nici ucrainean, nici măcar parte bărbătească, nici femeiască, că toți una suntem (vezi Gal. 3:28, Rom. 10:12, 1 Cor. 12:13). Aici e ținta ascunsă, chiar dacă e supranaturală.
Atunci când ne rugăm Maicii Domnului, îi spunem așa: „… să ne izbăvim prin Tine din nevoi, că tu ești mântuirea neamului creștinesc.” Mântuirea cărui neam? Corect: celui creștinesc. Deci se vorbește de un singur popor, căci e o singură Biserică creștină. În acest sens, românii sunt frați cu rușii, iar moldovenii cu japonezii ortodocși, ș.a.m.d. Noul Israel presupune o nouă evreitate (Biserica și membrii ei).
Patriotismul este bun, când slujește unui scop supranațional. Iar naționalismul este un idol, atunci când dintr-un mijloc se face scop[i]. Epitrahil în trei culori, acoperământul prestolului – steagul național (vezi imaginea la articol), e o vădită încurcătură. Atunci când credința devine mijloc spre a accede la un scop secundar, neimportant din punct de vedere duhovnicesc. Când un preot își termină mesajul internetic cu o concluzie de acest fel: „România mare – unica salvare!”, atunci el pune în locul lui Hristos, Mântuitorul (adevărata ”unica salvare”), altceva – un ideal pământesc, lumesc, îndrăznesc să spun anti-creștin.
„Biserica Neamului” (al doilea cuvânt BORom o scrie cu majusculă (sic)): care neam? Creștin sau român? Oare nu e o trufie națională la mijloc? Vorba unui preot-misionar: dacă iudeii, din aceeași mândrie națională și dintr-un simț al proprietății, ar fi spus: „Marș de aici! Al nostru e Hristos, din Fecioara noastră s-a născut!” Ce ne-am face noi, neamurile? Puțin probabil că ei ne-ar permite să lingem fărămiturile picate de pe masa lor harică.
Dar datorită orbirii lor am devenit și noi părtași la har. Binecuvântat este Domnul, care a venit la toți, nu doar la iudei! El nu a dorit să fie a lor „proprietate privată”, respectiv nu a devenit nici a noastră. Nu poți transforma patriotismul în religie, ci e corect să susținem un patriotism aflat în slujba universală a creștinismului. Astfel, adevărata valoare are perspectiva națională – dar fără egoism, și universală – dar fără cosmopolitism.
Se încurcă grav: unirea tuturor (cum prevede ectenia) cu unirea cu România. Iubesc România, e frumoasă, așa cum este ea. Păcat că Biserica Ortodoxă Română ajunge să fie folosită pentru scopuri tenebroase, de fapt anti-naționale. Întru trădare de frate.
Este voia Domnului ca Biserica noastră Ortodoxă din Moldova să fie sub omoforul Bisericii Ortodoxe Ruse, și nu avem decât să ne smerim și să valorificăm bogăția culturii religioase ruse la care avem acces și să fim punte de legătură, în condiții normale, între cultura ortodoxă română și cea rusă. Să ne dezicem noi, moldovenii, de această bogăție pe care o purtăm în sufletul nostru și să renunțăm bunăoară la cunoașterea limbii ruse, ar fi o limitare și o greșeală de neiertat.
„Mitropolia Basarabiei” (condusă de către fostul episcop-vicar de Bălți) e rușinea Bisericii Ortodoxe Române, mai grozavă și mai mioritică decât cedarea Basarabiei din 1940. Atunci – cedată bolșevicilor, astăzi – direct celui viclean, care nu dorește decât fărâmițare spre acăpărare, umplând lumea cu butaforii de tot felul. Cazul dat (ivit nouă încă în 1992) dă în vileag atitudinea egoistă a fraților noștri transpruteni, atunci când din invidie vor să mi-l omoare pe baciul moldovean. Iară și iară.
Dar Dumnezeu din orice rău extrage binele. Periodic, Biserica are nevoie de o scuturare, spre a scăpa de trădătorii și vânzătorii ascunși, și de ai arunca din Biserică, și pentru a se mai învioara. Doar că e greu să vezi cum poporul e mințit și momit spre schismă și păcat, printr-un simulacru mai rău decât cel oferit de secte (per total, o adevărată prefigurare a vremurilor antihristice).[ii]
Preoții caterisiți sar dintr-o mitropolie în cealaltă „mitropolie”. Astfel disciplina clericală este subminată. Alți preoți spun că pe vlădica îl așteaptă, ca împreună sa sară din barcă. Dar poporul din Moldova? Poporul se dezbină și se învrăjbește tot mai mult, cu toate etniile istoric stabilite aici (pe care ar trebui să le prețuim și să le valorificăm întru Hristos!).
Cât de pustiitor este diavolul, și vai de cei care ascund în sine pustiul. Pustiul globalizării cu masca virtuală a pozitivismului, ce ne vrea și pe noi părtași la acest teatru al haotizării.
***
Istoric vorbind, am observat că cei mai mulți se poticnesc anume de perioada începutului Eparhiei Chișinăului și Hotinului (1812-1813). Căci alte date-cheie din istoria bisericii noastre sunt câtuși de cât mai recente și un pic mai clare, deși oricum nu pentru mulți. Unele întrebări mi-au fost clarificate de compilația scrisorilor din culegerea de documente PENTRU RESTABILIREA UNITĂŢII. Poziţia Bisericii Ortodoxe Ruse în problema ”Mitropoliei Basarabiei”. Documente şi materiale, editată la Chișinău în 2012 de către Victor Josu (în special a se vedea scrisoarea-răspuns: Doc. nr. 50) și de cartea Mitropolitului Arsenie Stadnițki ”Viața și nevoințele Înalt Prea Sfințitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, Exarh al Moldovei și Valahiei (1808-1812), Mitropolit al Chișinăului și Hotinului (1813-1821)” editată la Kiev-Chișinău în 2013. (Ce ține de perioada sovietică va recomand lucrarea lui Valeriu Pasat „Biserica Ortodoxă și puterea sovietică în RSS Moldovenească (1940-1991)” editată la Ed. Cartier în 2019.)
Adesea observ că se uită de perioada cruntă a epocii fanariote și de multitudinea de cereri ale domnitorilor și ierarhilor moldoveni către țarii ruși privind intrarea Moldovei în componența Imperiului Țarist și izbăvirea de influența și controlul otoman asupra principatelor vasale.
După aceea se merită o cercetare mai amănunțită a consecințelor importantelor războaie ruso-turce (începând cu cel din 1768-1774) care au slujit drept factori-cheie pentru înțelegerea a celor ce vor urma în istoria Moldovei și Valahiei (Tratatul de Pace de la Kuciuk-Kainargi, cu ulterioara Convenție de la Ainalî-Kanvak din 1779, Tratatul de pace de la Iași din 1791 și urgent semnatul Tratat de pace de la București din 1812, unde rușii, din cauza lui Napoleon și a invaziei acestuia care urma să înceapă într-o lună, nu au reușit să anexeze ambele principate și să plaseze granița pe Dunăre, după cum a fost planificat de la început; după aceea Convenția de la Akkerman din 1826, ș.a.m.d.).
Vă dăm și câteva exemple care contrazic unele afirmații difuzate azi de „Mitropolia Basarabiei”:
„Înfiinţarea, în 1813, a Eparhiei de Chişinău în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse, care a avut loc ca urmare a dorinţei aprinse a moldovenilor şi a înţelegerilor dintre Rusia şi Poartă, niciodată nu a fost contestată de către Patriarhia de Constantinopol. Relaţiile dintre Biserica Rusă şi cea din Constantinopol, pe parcursul secolului XIX, niciodată nu au fost adumbrite de problema apartenenţei canonice a teritoriului dintre Prut şi Nistru.” (extras din scrisoarea sus-menționată, Doc. nr. 50: Declaraţia Serviciului de comuncări al Departamentului pentru relaţii externe bisericeşti al Patriarhiei Moscovei, cu privire la argumentele reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe Române, ce încearcă să justifice decizia instituirii unor eparhii ale “Mitropoliei Basarabiei”, din 2008).
Sau: „La 27 iunie 1807, mitropolitul ieşean Veniamin (Costachi) şi douăzeci dintre cei mai influienţi episcopi şi boieri s-au adresat către împăratul rus Alexandru I cu apelul: „Nimiceşte nesuferita cârmuire turcească, ce asupreşte bietul popor moldovenesc. Uneşte conducerea acestor pământuri cu ţara ta, de Dumnezeu păzită… Fie o singură turmă şi un singur păstor… Aceasta este rugămintea ce izvorăşte din adâncul sufletului acestui popor” (ibidem).
După aceea, evenimentele din 1918 și ilegalitatea preluării conducerii Eparhiei din Basarabia de către Biserica Română; folosindu-se de situația extrem de complicată din Imperiul Țarist, conducerea căruia a fost abuziv preluată în februarie 1917 de „Guvernul provizoriu” și ulterior de bolșevici, prin lovitura de stat din octombrie 1917. A se vedea, bunăoară, scrisoarea Patriarhului Tihon către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din anul 1918 din anexa compilației de scrisori sus-menționată.
Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove este succesoarea de drept a acelei mitropolii basarabene din perioada interbelică, neexistând în acel timp două mitropolii pe același teritoriu. Acest fapt denotă că așa numita „reactivare” a Mitropoliei Basarabiei nu este decât un important moment de subminare a ortodoxiei locale și de atomizare socială pe teritoriul Republicii Moldova.
Diacon Anatolie Juraveli
În imagine: Fostul director al Liceului ”Gheorghe Asachi” din Chișinău, astăzi membru al parlamentului român, Boris Volosatîi, în „altarul paraclisului” de la reședința „Mitropoliei Basarabiei”.
[i] Vorba lui C. S. Lewis în „Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr” (Scrisoarea a 7-a): „(…) Odată ce ai făcut din lume un scop şi din credinţă un mijloc, e aproape sigur că l-ai câştigat pe om de partea ta, şi prea puţin contează pentru ce anume scop lumesc a optat. E suficient ca demonstraţiile, pamfletele, planurile de bătaie, mişcările, cauzele şi cruciadele să-i devină mai importante decât rugăciunile, slujbele şi milostenia, şi omul e al nostru – cu cât mai „religios” (în termenii de care ţi-am vorbit), cu atât mai definitiv al nostru. Avem din ăştia cu cazanele pe aici, pe jos.”
[ii] „Este mai accesibilă pocăința și adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu pentru preacurvari și criminali decât pentru un eretic și schismatic, mai ales dacă el e învățat și nevoitor.” (Sf. Ignatie Briancianinov „Concepția despre erezie și schismă”, cap. 2) „Păcatul schismei nu se spală nici măcar prin moarte mucenicească.” (Sf. Ioan Gură de Aur)