Partea I. Perioada de până la 1918 Partea II. Anul 1918
În promovarea la noi, în Moldova, a ideologiei românismului un rol aparte îl joacă miturile istorice. Unul din ele este dedicat perioadei interbelice și sună cam în felul următor: „După înfăptuirea actului Marii Uniri, Basarabia a cunoscut un puternic progres. Cei 22 de ani de existență a Basarabiei în cadrul statului roman, de la 1918 până la 1940, au reprezentat o perioadă de glorie și progres economic, cultural, social și politic. Și, bineînțeles, o perioadă de glorie bisericească, mai ales în timpul existenței Mitropoliei Basarabiei în anii 1928-1940.”
Lăsând la o parte aspectele social-politice și economice, în cele ce urmează vom aduce doar câteva exemple din care devine clar că viața bisericească pe teritoriul dintre Nistru și Prut în perioada menționată nu a fost chiar atât de înfloritoare cum o elogiază trubadurii României Mari.
Firește, dacă e să facem comparație cu situația ortodoxiei în URSS-ul interbelic unde Biserica Ortodoxă Rusă se afla în prigoană, în Basarabia lucrurile se prezentau cu totul diferit. Altceva e că, în cazul dat, orice comparație este incorectă din punct de vedere metodologic, lipsită de istorism. Or, pe de o parte era politica unui stat ateu care practica limitarea până la intrezicere aproape deplină a libertății de conștiință și a practicilor religioase, în timp ce pe de altă parte avem de a face cu o politică de stat care, acordând sprijin și întrețânând Biserica, nu catadicsea să o folosescă în promovarea intereselor sale ideologice și administrative.
Răspunsul la întrebarea, de altfel actuală, care dintre cele două tipuri de relație dintre Biserică și stat este pentru prima mai în defavoare îl lăsăm pentru o altă data. Acum ne interesează cum se prezentau în realitate la noi în perioada menționată lucrurile cu situața bisericească.
Vom remarca că în procesul de negocieri dintre Bisericile Rusă și Română cu privire la „Mitropolia Basarbiei”, ce a demarat odată cu schisma din 1992, istoria bisericescă din anii 1918-1940, de asemenea, a avut parte de intrepretări diferite. În continuare propunem atenției citutorilor un amplu fragment din tot aceiași declaraţie a Serviciului de comuncări al Departamentului pentru relaţii externe bisericeşti al Patriarhiei Moscovei, de la 25 martie 2008, document din care am citat în părțile anterioare (cu caracter cursiv este redată opinia părții române):
«<<…>> Mărturiile numeroase despre împotrivirile clericilor şi mirenilor Eparhiei de Chişinău autorităţilor române pun sub semnul întrebării afirmaţia precum că „în 1918, după 106 ani de ocupaţie ţaristă, poporul Basarabiei, exprimându-şi liber voinţa, s-a adresat cu cererea de reîntoarcere a bisericii din Basarabia sub protecţia canonică a Bisericii-Mame, Biserica Ortodoxă Autocefală Română”. Nu a fost înregistrată nici o adresare din partea credincioşilor şi clericilor Moldovei către Conducerea Bisericii Ortodoxe Ruse cu rugămintea de a trece în sânul Bisericii Ortodoxe Române. Nu cunoaşte istoria nici vreo adresare a credincioşilor moldoveni către Patriarhia Română, despre care mărturiseşte partea română. Sunt cunoscute doar cererile respective ale politicienilor, impuse cu forţa Bisericii.
Între anii 1918–1919, adepţii integrării Moldovei în statul român erau nemulţumiţi că „încă se mai află preoţi care nu numai că refuză să-l pomenească în timpul sfintei liturghii pe rege, familia regală şi Sfântul Sinod, dar şi instigă poporul la eliberare” de sub autorităţile române. Situaţia când majoritatea preoţilor, profesorilor şi a primarilor de la sate refuzau să participe la agitaţia proromânească, a dus la înăsprirea interdicţiei de a folosi slavona veche în serviciul divin şi a limbii ruse în predicile bisericeşti. Jandarmii urmăreau îndeplinirea acestui ordin. În 1919, siguranţa (poliţia politică românească) oraşului Bălţi raporta: „Moldovenii au o atitudine duşmănoasă faţă de administraţia română, evită clerul românesc <…>, îi ameninţă pe preoţi atunci când aceştia îl pomenesc pe rege în biserică”.
Conform mărturiei juristului român V. Erbiceanu, care a activat în Basarabia între anii 19181923, „în sfera bisericească <…> lupta se manifesta printr-o tendinţă evidentă a clerului spre independenţa Bisericii Basarabene faţă de cea Română, pentru păstrarea limbei slavone, a obiceiurilor bisericeşti, pentru păstrarea limbii şi a istoriei ruse în calitate de obiecte principale în seminarele teologice, pentru folosirea întregului patrimoniu al eparhiei doar în interesele basarabenilor”.
Încercarea de a introduce în Moldova, în octombrie 1924, calendarul bisericesc de stil nou a condus la o confruntare a credicioşilor şi clericilor moldoveni cu administraţia românească, ce a durat pe parcursul mai multor ani. Însăşi autorităţile române au constatat persistenţa în societatea basrabeană a unor tradiţii trainice a Ortodoxiei ruse, în care vedeau principala cauză a protestelor generale. Din mărturiile siguranţei: „Guvernarea ţaristă în Basarabia i-a imprimat Bisericii din această provincie un aspect „ortodox”, conservat atât în duhul cât şi în aspectul ei. Credinţa este învăluită de un misticism caracteristic poporului slav, iar bisericile, cu mici excepţii, sunt pline de icoane ale sfinţilor de la Kazani şi de pe Don, ce aparţin „Ortodoxiei ruse”, cu inscripţii în limba slavonă”.
Opinia publică şi presa din Basarabia i-a susţinut pe credincioşi. Nesupunerea clerului a fost reprimată. Dar protestele maselor largi ale populaţiei nu au încetat şi, în 1928, au căpătat proporţiile unei împotriviri generale cu caracter religios. O împotrivire deosebită o întâmpina batjocorirea de către naţionalişti a glotonimului „limba moldovenească” şi încercarea de a o numi română.
Biserica Sfântul Pantelimon (Biserica Sinadino) din Chișinău în perioada interbelică
Chiar şi adepţii fervenţi ai românizării Basarabiei, din categoria cărora făcea parte O. Ghibu, recunoşteau că „în Basarabia, ideea naţională (panromânească) era ca şi inexistentă în sânul tuturor claselor sociale: ţărănime, cler, boieri…, ”moldovenii” din Basarabia, în realitate, nu mai alcătuiesc o parte efectivă a poporului român, ei nu simt nici un fel de ataşament şi nici nu încearcă să se identifice cu dânsul… În Basarabia tot mai mult avem de a face cu un popor moldovenesc deosebit”.
În anul 1938, în Basarabia tot mai mult s-a intensificat prigoana naţională, inclusiv în sfera bisericească. Sfântul Sinod al Bisericii Române le-a interzis preoţilor chiar şi în timpul mărturisirii să vorbească într-o altă limbă, decât cea românească. Pe mulţi credincioşi din Basarabia această interdicţie i-a determinat să rupă orice legătură cu Biserica. Înstrăinarea între cler şi popor se intensifica, având drept rezultat extinderea sectarismului şi a indeferentismului religios.
După o scurtă perioadă de timp (1940-1941), în care Basarabia s-a aflat în componenţa Uniunii Sovietice, s-a început Marele Război pentru apărarea Patriei, în care România s-a alăturat Germaniei naziste.
Acum, în componenţa Bisericii Române s-a inclus un teritoriu şi mai extins. A fost adăugată (după expresia părţii române, „din considerente pastoral-misionare, ţinând cont de represaliile staliniste împotriva Bisericii Ortodoxe în această zonă”) misiunea ortodoxă de peste Nistru, care includea regiunea Odesa şi parte din regiunile Nikolaev şi Viniţa. În afară de aceasta, în una din eparhiile româneşti a fost inclusă Bucovina de Nord. Dictatorul României, Ion Antonescu, dădea personal indicaţii cum să fie dusă activitatea misionară în „Transnistria” şi cum să fie selectate cadrele misionare. Pe teritoriul aflat în subordinea Ministerului German pentru ţinuturile Orientale şi transmis României prin tratatul germano-român din 30 august 1941, aveau loc represaliile clerului local. În mod forţat a fost introdus noul stil calendaristic.
Preşedintele misiunii din noiembrie 1942, episcopul Visarion (Puiu), îl cunostea personal pe Ion Antonescu şi în rezolvarea problemelor bisericeşti avea privilegiul de a se adresa nu Preafericitului Patriarh Nicodim, ci direct dictatorului. „Cucerirea oricărui popor, medita episcopul Visarion într-o scrisoare din 5 ianuarie 1943, adresată lui I. Antonescu, începe prin arme, continuă prin strategii administrative, dar nu poate fi dusă până la bun sfârşit decât printr-o cucerire spirituală”.
Misionarii români se vedeau o putere care, treptat, ar fi trebuit să organizeze viaţa bisericească pe întreg teritoriul Rusiei. Formând cadre misionare, administraţia lui Antonescu crea pentru ele condiţii privilegiate. În toamna anului 1942, din 461 de preoţi care păstoreau populaţia regiunii dintre Nistru şi Bug, 265 au fost trimişi din România. O comisie specială creată în Episcopia de Ismail, transmitea jandarmeriei române pentru a fi trimişi în lagărele de concentrare pe clericii care refuzau să participe la procesul de românizare a populaţiei.
Unii slujitori ai Bisericii au fost nevoiţi să colaboreze cu siguranţa. Populaţia afla despre arestările efectuate după denunţurile acestora, ale partizanilor, enoriaşilor cu convingeri politice incomode puterii. În biserici se vindeau şi se împărţeau portretele lui Hitler, Mussolini, Antonescu. Erau marcate, ca sărbători, aniversarea atacului asupra URSS, cotropirea unor oraşe însemnate, zilele de naştere ale lui Hitler şi alte evenimente.
Pe măsura apropierii liniei frontului, cea mai mare parte a clericilor români a fugit în România, deoarece se simţeau în Moldova şi „Transnistria” nişte străini. Faptul că în 1944 „Mitropolia Basarabiei” „a fost impusă de către puterea sovietică să-şi întrerupă temporar activitatea”, a fost salutat de popoarele Moldovei şi ale teritoriilor adiacente din Ucraina, la fel ca şi întreruperea activităţii pe aceste teritorii a administraţiei ocupante.
Rămâne neclar pe ce se bazează afirmaţia autorilor tezei citate, precum că această structură bisericească şi-a suspendat doar „temporar” activitatea. Or, există mărturii documentare referitoare la recunoaşterea necondiţionată de către conducerea Bisericii Ortodoxe Române din acea perioadă a faptului aflării Eparhiei de Chişinău în componenţa Bisericii Ortodoxe Ruse.
Între anii 1945-1947, au avut loc câteva întâlniri ale Preafericitului Patriarh Nicodim cu ierarhii Bisericii Ortodoxe Ruse, inclusiv cu Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexii I, şi cu episcopul Chişinăului Ieronim, în cadrul cărora au fost clarificate toate aspectele problemei privind întemeierea canonică a includerii Eparhiei de Chişinău în componenţa Patriarhiei Moscovei.
În scrisoarea trimisă la 20 mai 1945 Sanctităţii Sale, Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii, Alexii I, Preafericitul Patriarh al României Nicodim a promis că vor fi întreprinse toate măsurile pentru întoarcerea averilor bisericeşti scoase din Basarabia în timpul retragerii unităţilor militare române:”. „Prea târziu am aflat despre unele cazuri ce au avut loc în timpul războiului, pentru care regretăm şi ne mâhnim din adâncul sufletului… Tot ce a fost confiscat în bisericile din Basarabia şi Transnistria trebuie să fie înnapoiat. O comisie de control a realizării condiţiilor de pacificare activează în acest sens şi lucrurile avansează spornic în această direcţie.”
De atunci şi până în 1992, partea română nu a înaintat nici o declaraţie cu privire la anumite pretenţii faţă de Biserica din Moldova. De aceea, aşa cum se menţionează şi în Declaraţia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din 6 noiembrie 2007, conform canonului 17 al celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic şi canonului 25 al celui de-al VI-lea Sinod Ecumenic, a fost demult depăşit termenul de vechime, prevăzut pentru posibile discuţii la tema dată. <<…>>»
* * * * *
În războiul informațional contra Bisericii Ortodoxe din Moldova în scopul scindării ei difuzarea falsurilor istorice a devenit un lucru obișnuit.
De exemplu, în partea anterioară, a doua, a prezentului articol, dedicată anului 1918, cu referință la documente am demonstrat că Sanctitatea Sa Patriarhul Tihon nu a fost de acord cu încoprporarea Eparhiei Chișinăului și a Hotinului în cadrul Bisericii Române și că afirmațiile, precum că el ar fi acordat libertate clerului și poporului credincios din Basarabia să-și decidă de sine stătător soarta nu corespund realității. Însă pe cei care doresc aprofundarea schismei în Biserica canonică nu-i interesează adevărul. Adepții „Mitropoliei Basarabiei” răspândesc pe rețelele de socializare imaginea Sfântului Ierarh Tihon cu o inscripție minciunoasă despre, chipurile, binecuvântarea de către el a unui asemenea pas.
Sau un alt exemplu grăitor, el ține de pretențiile schismaticilor privind Catedrala episcopală „Sfinții întocmai cu Apostolii Constantin și Elena” din Bălți. Dânșii afirmă că edificarea catedralei s-ar fi făcut de către episcopul Visarion (Puiu) „cu cheltuiala Statului Român”, după care fără pic de obraz, invocând până și „spiritul dreptății istorice”, cer de la arhiereul titular al Eparhiei de Bălți și Fălești, arhiepiscopul Marchel, să le „restituie” această clădire bisericească.
Dar iată cuvintele episcopului Visarion, rostite la 3 iunie 1935 în discursul Preasfinției Sale la sfințirea Catedralei Sfinților Constantin și Elena: „…A fost însă, se vede, voia lui Dumnezeu ca atât această catedrală cât și toată așezarea reînființatei Episcopii a Hotinului și (Bălțului) să se realizeze prin râvna și banii clerului său și, îndeosebi, cu sprijinul țăranilor acestei eparhii. Și acest lucru ne mângâie infinit… Regretăm numai că întru zidire ei nu am avut sprijin din partea cârmuirii centrale a țării, precum de asemenea nici a factorilor locali…” Cuvintele ierarhului, infirmând falsul despre „cheltuiala Statului Român”, sunt înscrise și pe monumentul episcopului Visarion (Puiu) care, grație efortului depus de vlădica Marchel, a fost instalat în ograda catedralei episcopale.
Și fiindcă a fost atinsă tema clădirilor bisericești de pe teritoriul Republicii Moldova nu putem să nu ne exprimăm nedumerirea în legătură cu pretențiile asupra acestor imobile din partea Patriarhiei Române. Mai mult decât ciudată se prezintă, bunăoară, cerința de a compensa costul clădirii fostei Case eparhiale din Chișinău pe locul căreia astăzi este situată Casa Guvernului.
Clădirea în cauză, fiind pe bună dreptate considerată una din capodoperele arhitecturale ale Chișinăului de până la 1917, a fost în decursul unui an și patru luni construită datorită străduinței episcopului Serafim (Ciceagov), viitor Sfințit Mucenic, care a condus Eparhia Chișinăului și a Hotinului în perioada anilor 1908-1914. Sfințirea Casei eparhiale (numită în popor și Casa lui Serafim) a avut loc la 18 decembrie 1911.
Ce temei moral are conducerea Bisericii Române să ceară pentru ea compensare? Întrebare retorică, nu așteptăm vreun răspuns.
În încheiere, tot la capitolul proprietate, vom repeta cuvintele Patriarhului României, Nicodim, citate mai sus, din scrisoare Preafericirii Sale, de la 20 mai 1945, adresată Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii, Alexii I, scrisoare în care Întâistătătorul Bisericii Române promitea întoarcerea averilor bisericeşti scoase din Basarabia în timpul retragerii unităţilor militare române: „Prea târziu am aflat despre unele cazuri ce au avut loc în timpul războiului, pentru care regretăm şi ne mâhnim din adâncul sufletului… Tot ce a fost confiscat în bisericile din Basarabia şi Transnistria trebuie să fie înnapoiat.”
Place cuiva sau nu, dar adevărul istoric este de partea Bisericii Ortodoxe din Moldova – a Bisericii canonice. Iar unde-i schisma, acolo s-au cuibărit neadevărul și falsificările.
Victor Josu
În imagine la publicare: în stânga – Casa eparhială din Chișinău; în dreapta – reședința arhiereului titular al Eparhiei Chișinăului și Hotinului a Bisericii Ortodoxe Ruse. Ambele edificii au fost construite până în anul 1917.