Haideți să ne clarificăm de la bun început ce urmează să înțelegem prin umilire. În înțelesul obișnuit este vorba de încălcarea demnității umane, de aducerea ofensei sau a obijduirii, este violența fizică sau psihologică, este limitarea abuzivă a libertății – comportament ce acționează distructiv asupra personalității și a sănătății psihologice a omului.
Poate oare cineva să afirme că ceva din cele menționate mai sus sunt cultivate sau, cel puțin, sunt încurajate de Biserică? Bineînțeles că nu. Orice formă de violență asupra omului este percepută de creștinism ca păcat și chiar într-o chestiune atât de complexă cum este credința, viața creștină și mântuirea sufletului, creștinismul consideră de neconceput orice impunere, afirmând că la baza vieții, conform Evangheliei, întotdeauna se află liberul arbitru al omului.
De unde, dar, s-a luat stereotipul că femeia în creștinism se află într-o situație de umilință? În primul rând, probabil, el este legat de faptul cum în Sfânta Scriptură, dar, mai concret la apostolul Pavel, este determinată ierarhia relațiilor dintre soți. „Femeile să se supună bărbaților lor ca Domnului”, „bărbaților, iubiți pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea”. Dacă e să ne gândim la aceste cuvinte ca la un ordin care reglează relațiile familiale pentru toate timpurile, cu adevărat s-ar părea că față de femei are loc o anumită discriminare. Dar dacă nu atragem atenția la ceea ce ni se pare, atunci va fi clar că este vorba despre cu totul altceva.
Ascultarea soției de soț pentru acele vremuri, când trăia apostolul Pavel, era un fenomen omniprezent și de la sine înțeles este că apostolul pune într-o dependență directă relația între femeie și soțul ei. Iar soțul, la rândul său, era dator nu doar să o asigure pe soția sa și să soluționeze problemele familiei, el trebuia să o iubească până la uitare de sine, până la jertfire de sine, precum Hristos a iubit Biserica. Cu alte cuvinte, aceasta însemna să iubești, să apreciezi și să protejezi soția mai mult decât pe sine,
Nu trebuie să ne gândim că jertfirea de sine înseamnă doar a-ți sacrifica viața pentru omul drag. O astfel de posibilitate, după cum se știe bine, se oferă doar, posibil, o dată în viață și doar unităților dintr-o mie. Jertfirea de sine este să adormi copilul la ora 03 noaptea când la 05 trebuie să te scoli la serviciu sau să faci curățenie în casă în unica zi de odihnă, ca soția măcar o dată pe săptămână să se odihnească de la treburile casnice, sau să înveți se te servești singur în viața de zi cu zi în mod independent, atâta timp cât în brațele femeii se află copiii mici.
Jertfirea de sine este atunci când propriul „vreau” este pe ultimul loc, când necesitățile familiei sunt mai importante decât ambițiile proprii, când, fiind rupt de oboseală, gândești de la început la liniștea soției și a copiilor.
Înseamnă că bărbaților creștini apostolul propune un astfel de mod al relațiilor conjugale, în care ascultarea soției de soț, firească la acea vreme, poate se fie realizată doar în cazul când relațiile vor corespunde acestor cerințe serioase. Cine este mai mult limitat în acest caz?
În același timp nu trebuie să uităm că la baza învățăturii apostolice se află o normă simplă a vieții sociale din secolul I, de aceea a face creștinismul vinovat de faptul că oamenii contemporani nu pot accepta normele vieții cotidiene de acum 2000 de ani, cel puțin, nu este la locul său.
Mai este o cauză conform căreia există anumite stereotipuri în legătură cu creștinismul și atitudinea sa față de femeie. Este dreptul exclusiv al bărbaților cu privire la preoție. De altfel, nici aici nu este vorba de vreo anumită umilință, pur și simplu creștinismul reiese din cele evidente: oamenii sunt diferiți. Datorită diferențelor firești dintre bărbat și femeie, Biserica le determină o slujire diferită. Bineînțeles, din punct de vedere al lumii contemporane care este axată pe egalitate între genuri lucrul acesta nu este prea clar. Însă astăzi lumea crede în una, mâine – în alta. Este oare datoare Biserica să se intereseze de cum arată tradițiile ei seculare în ochii lumii schimbătoare?
Și, în sfârșit, ceea ce este cel mai evident – cât există creștinismul, atâta timp el mărturisește supremația femeii, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, nu doar asupra bărbaților, dar și asupra întregului neam omenesc și chiar asupra puterilor celor fără de trup.
Și chiar dacă menționez aceasta doar la final, deja acest unic fapt este suficient ca diferite discuții cu privire la înjosirea femeii de către creștinism încetează să fie văzute în mod serios.
Sursa: Православная жизнь