„Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte.” (Ioan 4:23)
Pentru prima dată în Evanghelia după Ioan Hristos s-a adresat unui neevreu, mai concret unei femei samarinenci. A cărei inimă devine, după discuția avută cu Iisus la fântâna lui Iacov din Samaria – un izvor de apă vie, ce a început să curgă în veșnicie și a cărui șuvoi a adus pe mulți din cetatea Siharului la credință. Ea devine primul creștin neevreu și astfel Iisus întredeschide poarta mântuirii și pentru popoarele păgâne, care vor umple Biserica la timpul cuvenit și ea va deveni de-a dreptul universală.
Samarinenii reprezentau un fel de sectă iudaică. Iudeii se fereau de ei în general, fiindcă erau socotiți drept eretici, necurați și nici nu erau evrei după sânge, ci o amestecătură, un neam ce se afla între cel al iudeilor cu credința lor dreaptă și neamurile cu totul păgâne. Și totuși deseori în Sfânta Evanghelie samarinenii apar drept oameni mai mulțumitori și mai bine-dispuși spre a primi Cuvântul lui Dumnezeu, spre rușinea iudeilor trufași. Să ne aducem aminte de parabola samarineanului milostiv (Luca 10:25-37), de episodul lecuirii celor zece leproși (Luca 17:11-19) și de faptul că invidioșii farisei Îl numeau pe Hristos samarinean (Ioan 8:48). Și să nu uităm că și noi am fost „samarineni” (adică veniți din neamuri păgâne) înainte ca să devenim creștini.
Deși mântuirea vine de la iudei (Ioan 4:22), ea ajunge să fie respinsă și răstignită de elita politică și religioasă a iudeilor. Dar este primită în primul rând de oamenii simpli – pescari, femei și păcătoși, care ajung primii la poarta Împărăției lui Hristos (Matei 21:31: „Zis-a lor Iisus: Adevărat grăiesc vouă că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu.”). Căci vorba Sfântului Apostol: nu i-a ales oare Dumnezeu pe cei ce sunt săraci în ochii lumii acesteia pentru a fi bogaţi în credinţă şi moştenitori ai Împărăţiei pe care a făgăduit-o celor ce Îl iubesc (Iacov 2:5)?
Hristos a venit să-i cheme pe cei păcătoși la pocăință și nu pe cei drepți (Mc. 2:17). Păcătoșii care au gustat din abisul păcatului, prin pocăință și credință în Iisus Mântuitorul, pot reuși cu ajutorul Domnului să ajungă la cerul Duhului. A venit ceasul când închinarea se interiorizează și se adâncește întru inimă, unde este ascunsă Împărăția, la fel cum Dumnezeu s-a adâncit în interiorul lumii materiale, primind trup și eliberând toate adâncurile de puterea închiderii. Omul a primit posibilitatea nemaiauzită de a se îndumnezei, prin unirea cu Dumnezeu care este duh și care dorește închinători duhovnicești și adevărați. Deci nu este de ajuns să se închine omul în duh ci și în adevăr, căci mulți caută Împărăția în interiorul său, dar nu o caută în adevăr, care este Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Ioan 14:6) și în Biserica Sa cu învățătura ortodoxă.
Adevărații închinători sunt lucrătorii harului Sfântului Duh – Duhul Adevărului, ce pătrunde în om prin Tainele bisericești. De aceea Biserica creștină în esența sa nu va fi legată de templu și de clădiri religioase, cum a fost la iudei, ci de rugăciunea activă făcută în duh și în adevăr canonic. „Nu este de ajuns să te închini lui Dumnezeu cu mintea, dar este nevoie să ai o înțelegere adevărată despre El” (Fericitul Teofilact al Bulgariei), adică o învățătură dogmatică adevărată.
Iereu Anatolie Juraveli