Această lungă pericopă evanghelică este despre vindecarea minunată de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos a unui orb ce niciodată nu a văzut lumina zilei, fiind orb din naștere. I se deschid ochii trupești, dar și cei duhovnicești, căci L-a văzut pe Fiul lui Dumnezeu și a crezut în El: „cred, Doamne. Și s-a închinat Lui” (Ioan 9:38). Dar pentru a se înălța pâna la aceste cuvinte, orbul, devenit văzător, a fost aruncat în pustiul dialogurilor ispititoare cu fariseii încăpățânați și robi fățarnici ai formalismului.
Ochii duhovnicești sunt mai importanți decât cei trupești, căci sunt îndreptați spre veșnicie, iar lumina lor este Iisus – Fiul lui Dumnezeu, care este Lumina adevărată a lumii (Ioan 9:5). Cât timp Hristos este prezent în lumea noastră, atâta timp viața ne este luminată și întunericul nu o poate cuprinde. Iar la moarte – splendoarea luminii lui Hristos va apărea în plinătatea vieții noastre în El.
Într-o măsura mai mare sau mai mică suntem în sens duhovnicesc – orbi. Trăim pe bâjbâite. Iar ceea ce ne-a orbit în primul rând este păcatul, care se pune ca un perete între noi și Soarele dreptății, între noi și Dumnezeu (Isaia 59:2). Inima necurată nu-L poate vedea pe Dumnezeu (Matei 5:8). Iar harul curge pe măsura vasului ce se vrea curățit, și astfel Domnul dăruiește ochi noi și înviere din moartea ne-vederii, ca să vezi deja nu ca prin oglindă, prin ghicitură, ci față către față (1 Cor. 13:12).
„Iar Iisus a strigat şi a zis: Cel ce crede în Mine nu crede în Mine, ci în Cel ce M-a trimis pe Mine. Şi cel ce Mă vede pe Mine vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric.” (Ioan 12:44-46)
Iereu Anatolie Juraveli