„De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă,
căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.”
(Matei 4:12-17)
Cu aceleași cuvinte propovăduia în pustia Iudeii și Ioan Botezătorul (Matei 3:2), ceea ce indică o directă continuitate între slujirea prorocului și cea a Mântuitorului, care a preluat și a urmat calea propăvăduirii Împărăției pregătită de Înaintemergătorul Său, după ce acesta a fost întemnițat de regele Irod Antipa (Marcu 6:17). Această joncțiune mistică între Vechiul și Noul Testament, între cerul ce s-a supus smerit pământului „ca să împlinească toată dreptatea” (Matei 3:15), între prorocul Ioan, cel mai mare om născut din femei (Matei 11:11) și Iisus Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu, s-a produs la Botezul și Arătarea Domnului de la râul Iordan.
Duminica de după Botezul Domnului este dedicată începutului predicii hristice (simbolizată, conform unei interpretări, de Vohodul mic de la Sfânta Liturghie). După ce a fost botezat în Iordan de către Înaintemergătorul și Botezătorul Ioan, și ulterior trecând prin ispitirea lui Satan în pustie, Mântuitorul Iisus începe să propăvăduiască în Galileea „Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu” (Marcu 1:14), chemând poporul la pocăință și credință.
„Şi zicând: S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.” (Marcu 1:15)
Împărăția s-a apropiat, fiindcă Dumnezeu s-a apropiat de noi prin întruparea Sa în Iisus Hristos, Mântuitorul așteptat. Iar la această apropiere este nevoie și de o apropiere din partea noastră, adică de o întâmpinare, care se efectuează în primul rând prin curățirea sufletului, adică prin pocăință. Ceea ce reprezintă în esența sa schimbarea minții sau a felului de a gândi (metanoia), prin îndepărtarea definitivă față de păcat, practicarea virtuții și dezicerea de „lumea care zace sub puterea celui rău” (I Ioan 5:19).
„Vederea propriului păcat și pocăința născută din aceasta sunt faceri ce nu au un sfârșit pe pământ”, spunea Sfântul Ierarh Ignatie (Briancianinov)
Adevărata pocăință este o înviere a sufletului din moartea păcatului și o îndepărtare față de patima ucigătoare, ea este o condiție primă pentru adâncirea în taina cunoașterii lui Dumnezeu. Căci Împărăția Domnului, ce se ia prin străduință (Matei 11:12), nu este din lumea aceasta (Ioan 18:36). Și orice impregnare a vieții noastre cu vremelnicia acestei lumi necesită activarea vizibilă a unui război nevăzut cu cele rele la care am devenit părtași.
„Nelegiuirile voastre au pus despărţire între voi şi Dumnezeul vostru şi păcatele voastre L-au făcut să-Şi ascundă faţa ca să nu vă audă.” (Isaia 59:2)
Ca să te concentrezi pe centrul existențial și viața veșnică, este nevoie de pocăință („defăimarea de sine adună gândurile împrăștiate prin toată lumea în lucrarea pocăinței” – Sfântul Ierarh Ignatie (Briancianinov)); ca postul și rugăciunea să devină „fructifiante”, este nevoie de pocăință; ca să devii vas al harului, este nevoie de pocăință; ca să crezi în Evanghelia lui Hristos și să te menții în această credință, este nevoie de pocăință. Unde nu te-ai întoarce, pocăința este cheia de aur, leacul ceresc, catapulta întru viața adevărului. Ca să simți necesitatea strigentă a Doctorului este mai întâi nevoie să-ți vezi bolile (Luca 5:31-32).
Dumnezeu a făcut totul pentru noi, dar totuși o sforțare este necesară și din partea noastră, pentru că darul ce-l vom primi, și anume intrarea discretă în Împărăția Duhului, să fie prețuită și să devină cel mai valoros lucru, unicul cu adevărat necesar („Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui.” Matei 6:33), care neapărat trebuiește păstrat, prin ceea ce se numește pocăință.
Ce este pocăința? Sfântul Isaac Sirul: „Inima înfrântă și smerită.”
Hristos a înviat!
Iereu Anatolie Juraveli