„Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu.” (Luca 18:27)
Am mai scris despre acest episod evanghelic în cea dea XII-a duminică de după Cincizecime, unde m-am oprit la tema bogăției și agonisirii de averi, care mult îngreunează calea spre Împărăția lui Dumnezeu. De această dată aș vrea să mă opresc un pic la versetul de mai sus, prin care Mântuitorul răspunde ucenicilor la întrebarea despre putința mântuirii și care încheie pericopa evanghelică din această duminică.
Este o vorbă care spune că sicriul nu are buzunare. Goi ne-am născut, goi vom și pleca. Dar fiindcă ziua morții e mai de preț ca ziua nașterii (Eccl. 7:1), ar trebui să plecăm mai goi decât la naștere, și mai plini în duh. În esență nu poți intra prin poarta strâmtă a Împărăției lui Dumnezeu fără a fi deja preventiv într-o tainică unire cu Dumnezeu. Deci intri cu ceea ce ai, în sens duhovnicesc, și cu ceea ce nu ai, în sens trupesc. Căci celui ce are i se mai dă („har din har se face rai”), iar celui ce nu are, nici măcar oleacă de talant înmulțit (Matei 25:14-30), i se ia și ceea ce crede el că ar avea, de la naștere și botez. Aici putem face legătură și cu fraza evanghelică „de nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3:3) Care este într-o comuniune cu aceste cuvinte ale Mântuitorului: „Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer.” (Ioan 3:13) Și cu formula de la anamneza Liturghiei: „Ale Tale dintru Ale tale, Ție-Ți aducem de toate și pentru toate.”
Toată viața din El vine, și-n El ajunge. Doar Mesia pogorât din ceruri și născut în inimele noastre ne face să supraviețuim în trecerea întru Împărăția cerurilor. Astfel noi făcând parte din Trupul Său tainic, care este Biserica, ne facem părtași euharistici la Jertfa Sa de viață dătătoare. Hristos, fiind Iubirea întrupată, prin venirea Sa a împăcat omul și a „odihnit” firea omenească cu și în Dumnezeu, ca până la a doua Sa slăvita venire omenirea să se împace cu Dumnezeu.
Să te naști de sus, este să te naști în Duh, atunci când Dumnezeu-Cuvântul se naște în tine. Vorba Sfinților Părinți: dacă Dumnezeu s-a făcut om, este pentru ca omul să se facă Dumnezeu. De aceea calea Maicii Domnului este calea sufletului nostru, de aceea ea este identificată cu Biserica. De aceea când te lepezi de sine, îți iei crucea și-L urmezi (Matei 16:24), înăuntrul tău crește ca o semincioară Cel coborât din cer, la fel cum tu crești înăuntrul Său, ceea ce în limbajul Părinților reprezintă îndumnezeirea, proces de asemănare și unificare cu Dumnezeu, și care duce la mântuire. „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una.” (Ioan 17:21) Sau: „Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat până acum. Ştim că dacă El Se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este. Şi oricine şi-a pus în El nădejdea, acesta se curăţeşte pe sine, aşa cum Acela curat este.” (I Ioan 3:2-3) Sau la fel: „Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ; căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă.” (Coloseni 3:1-4)
Atunci cine sunt eu? Un făuritor de rai, atunci când cred și urmez credința, prin unire perpetuă cu sursa hristică, sau de iad, atunci când nu cred și urmez necredința, prin unire cu sursa anticristică, care în esență este o iluzie ce rezistă prin furt, și care vine din libertatea noastră de a alege. Iar omul este liber atunci când el nu mai are nevoie să aleagă, căci cunoaște adevărul și se află în Duhul Domnului (II Cor. 3:17). „Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei; și veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.” (Ioan 8:31-32) Să rămâi în cuvântul Lui este să rămâi în calea adevărului și vieții, este să rămâi în El, și El în tine. El fiind ușa, prin care „intri și ieși și pășune afli” (Ioan 10:9). „Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.” (Ioan 14:16)
Nu poți trece pragul, fără ca să fii deja într-un chip tainic de cealaltă parte a pragului. Aici este ascunsă taina unității și iubirii. Dar și neputința noastră primă, numită autosuficiență, și atunci când ea este recunoscută (prin pocaință și sforțare), ea deschide calea harului lucrător și devine putință la Dumnezeu, căci puterea Domnului se desăvârșește în neputință, vorba Apostolului (II Cor. 12:9). Acolo unde nu pot eu, fiind întrepătruns prin păcat cu diavolul – poate El, Care este în mine. Pe diavol poate să-l învingă doar ceea ce-l depășește, supraumanul din om sau sinergia divino-umană. De aceea în dialog cu Ivan Karamazov vrăjmașul îi zice dramatice cuvinte: „Nimic omenesc nu mi-e străin… Eu cu tine sunt de o singură filosofie.”
În rest, „calul este pregătit pentru ziua bătăliei, însă biruința este de la Domnul.” (Pilde 21:31)
Iereu Anatolie Juraveli