Credința este condiția primă pentru circulația harului. Ea provoacă setea, care îndreptează sufletul spre ceea ce râvnește. Cel însetat caută apa, pentru un orb cel mai râvnit lucru este lumina, pentru un mut – graiul. Iar ca să găsești – cauți, ca să primești – ceri. Dacă nu poți, te ajută prietenii, atunci când îi ai. Căci astăzi prietenia adevărată este o pasăre rară. Iar ce este credința creștină, decât prietenie adevărată?
Cheia credinței deschide ușa sufletului înspre Dumnezeu, iar fapta bună este cea care învârte această cheie. Prima faptă a credinței este rugăciunea, începutul oricărei lucrări frumoase. Dumnezeu se vrea invitat, râvnit și căutat. Fiind o comoară de cel mai înalt preț, nu se lasă ușor dat. El vine la cel disponibil, El se deschide minunat la cel deschis spre minune, El se lasă văzut celor curați cu inima.
Dumnezeu nu violentează, căci ne iubește. Dumnezeu nu se impune, căci ne vrea liberi. Liberi să credem, sau nu. Liberi să alegem lumina, sau întunericul, să ne umplem de El, sau de demoni. Poziția neutră este o iluzie, iar mișcarea, în sus sau în jos – ne caracterizează. Credința noastră dă directiva, și aruncă ancora nădejdii în nevăzut, mărturisindu-l prin pocăință.
„Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credința voastră fie vouă!” (Matei 9:29)
Atunci când ai prins urma Lui, Îl cauți și-L găsești, te ții de El cu credința fermă că El este Doctorul cu puterea vindecării. Atunci El te atinge, te atinge la locul cuvenit, și acel loc își preia funcția armonioasă. La noi această atingere este în primul rând Sfânta Taină a Împărtășaniei, care vindecă sufletul și trupul, alungă demonii și dă grai pentru slăvire. Celui care Îl are, i se mai dă, iar celui care nu-L are, i se ia și ceea ce crede el că are. Vorba lui B. Pascal: Pe Dumnezeu nu L-ai fi căutat dacă nu L-ai fi găsit.
Iereu Anatolie Juraveli