După cum era de așteptat, hotărârea Sinodului Bisericii Ortodoxe din Moldova, din 25 octombrie 2023, cu privire la caterisirea celor șase preoți care au încălcat jurământului depus la hirotonie și au părăsit samavolnic, neîntemeiat și fără carte canonică jurisdicția ei, alunecând în schisma numită „Mitropolia Basarabiei”, a trezit o reacție nervoasă la reprezentanții acestei organizații.
Într-un comunicat plasat pe site-ul „Mitropoliei Basarabiei” hotărârea de caterisire din start se declară a fi „nevalidă, neavând fundamentare reală din perspectivă teologică și canonică” – și asta în pofida faptului că în textul hotărîrii se enumeră un șir întreg de canoane în baza cărora ea a fost adoptată: 12, 15, 32, 33 ale Sfinților Apostoli; 11, 13, 20, 23 ale Sinodului IV Ecumenic; 17 al Sinodului Trulan; 3, 6, 7, 8, 11 ale Sinodului de la Antiohia; 41, 42 ale Sinodului de la Laodiceea; 9 al Sinodului de la Sardica; 23, 106 ale Sinodului de la Cartagina; 15, 16 ale Sinodului I Ecumenic. Oricine dorește să se convingă de justețea caterisirii celor șase nu are decât să recurgă la ajutorul Internetului. Pot ușor s-o facă și cei care declară hotărârea „nevalidă” și fără „fundamentare canonică”. Pot, dar nu o fac, fiindcă nu-i interesează justețea și adevărul canonic.
Nu-i interesează nici adevărul istoric real (deși anume dânșii permanent apelează la noțiunea de „adevăr istoric”). De aici, de la lipsa acestui interes iarăși se recurge la afirmația că Biserica Ortodoxă din Moldova rămâne „subordonată Patriarhiei Moscovei” – deși de aproape trei decenii, potrivit tomosului din 2 decembrie 1994, Biserica noastră este, citez documentul, „de sine stătătoare în domeniile sale administrativ-bisericesc, economic-bisericesc, ale învăţământului bisericesc şi civil-bisericesc”, păstrând cu Biserica Ortodoxă Rusă doar legătura canonică (dar oare să le pese de canoane celor care nu le respectă?).
Pornind de la lipsa interesului față de același adevăr istoric se afirmă, precum că Biserica Ortodoxă Română „a slujit credincioșii din stânga Prutului cu dragoste și abnegație timp de secole” și că ea „reprezintă cea mai veche și autentică tradiție ortodoxă în această regiune”.
Deși se cunoaște bine că Biserica Ortodoxă Română, ca structură ecleziastică, a luat ființă în anul 1872. Iar autocefalia i-a fost acordată de către patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea la 25 aprilie 1885. Din perspectiva Patriarhiei Constantinopolului anume aceasta este data nașterii Bisericii Ortodoxe Române. De facto, ea a luat ființă odată cu constituirea Sfântului Sinod de la București, în anul 1872, acest eveniment marcând transformarea foștilor mitropolii și episcopii ortodoxe moldo-valahe din părți componente ale Patriarhiei Constantinopolului în subdivizuni ale noii structuri. Din rândul cărora nu făcea parte Eparhia Chișinăului și a Hotinului, care până în anul 1918 era parte componentă a Bisericii Ortodoxe Ruse.
Ca atare Biserica Ortodoxă Română „a slujit credincioșii din stânga Prutului” timp de 22 de ani în perioada 1918-1940 plus încă 3 ani, în 1941-1944. Că-i mult, că-i puțin, nu venim cu aprecierea. Menționăm doar că, oricum, nu poate fi vorba de „secole”.
Interesul schismaticilor moldoveni, ca și până acum, se menține exclusiv în sfera ideologică, a ideologiei românismului.
De aici invectiva cu „Lumea Rusă” din textul comunicatului (fără cel puțin a se încerca perceperea sensului real al acestei noțiuni, nu cel atribuit ei din rea voință, dar fie). Tot de aici și afirmațiile de genul: slujire ecleziastică „în acord cu valorile și identitatea etnică românească”, „identitate ortodoxă profund ancorată în spiritualitatea românească”, „preoții care se identifică a fi români”, de aici și intenția de „a promova valorile și identitatea românească în Republica Moldova”.
Dar cum rămâne cu promovarea valorilor evanghelice și a identității creștine, ceea ce constituie misiunea Bisericii lui Hristos? Nimic, nici un cuvânt. În comunicat se vorbește doar despre „identitate cu Biserica Neamului”. Și se dau asigurări preoților și credincioșilor din Republica Moldova că „…în Mitropolia Basarabiei ei vor găsi pacea și bucuria duhului românesc”.
Nu vă sună aici, stimate cititor, o notă de etnofiletism – erezie condamnată de către membrii Sinodului Local din Constantinopol în anul 1872? Mie îmi sună. Fiindcă în hotărârea adoptată de către ei se spune clar: „Respingem și osândim dezbinarea națională, adică deosebirile naționale, certurile naționale și neîntelegerile în Biserica lui Hristos, ca fiind potrivnice învățăturii Evangheliei și sfintelor canoane ale binecuvântaților părinților noștri, pe care este clădită Sfânta Biserică și care împodobesc societatea omenească și o conduc către evlavia Dumnezeiască. Potrivit sfintelor canoane, proclamăm că aceia care primesc o atare dezbinare dupa națiuni si care îndrăznesc să se bizuie pe nemaiauzitele până acum adunări naționale sunt străini de cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică și sunt cu adevărat schismatici” (evidențiat de mine – V.J.).
Revenind la cei din „Mitropolia Basarabiei”, țin să menționez că, numindu-i schismatici, în nici un caz nu intenționăm să-i judecăm. Doar constatăm o stare de lucruri – stare tristă și demnă de compătimire pentru acești oameni care, trecând la „Biserica Neamului”, au părăsit Biserica lui Hristos.
Vreau să închei cu niște cuvinte ale Patriarhului Chiril pe care cei din „Mitropolia Basarabiei” îl învinuiesc (evident, fără a aduce probe, bazându-se doar pe bârfele auzite la televizor) în „propagarea războiului”:
„A trăi în schismă e păcat și este păgubitor pentru suflet. Nu poate fi nimic mai groaznic pentru un creștin să moară în afara Bisericii. Mulți dintre cei care se gândeau să revină, până la sfârșitul vieții sale așa și nu au găsit puteri s-o facă. (…) Ușa în Biserică rămâne deschisă. Și noi suntem gata să-i primim la adăpostul ei pe toți care revin. Fiindcă, după cuvântul Sfântului Ierarh Grigorie Teologul, dorim nu o victorie, ci revenirea fraților, despărțirea cărora de noi ne frământă”.
Victor Josu