Vitoria Lipan: – Am săvârşit şi asemenea păcat, vorbind pe sârmă.
M. Sadoveanu „Baltagul”, cap. XV
Oamenii au devenit uneltele uneltelor lor.
H. D. Thoreau
Luminează-mi ochii, ca nu cumva să adorm întru moarte.
Ps. 12,4
Odată, în bătrânul tren moldovenesc roş-galben, am fost martorul unei scene mai puţin obişnuite. O mamă, care era aşezată pe unul din scaunele de alături, a început să vorbească la telefonul mobil, după un răstimp a pus aparatul la urechiuşa fiicei sale ce se uita peste geam, cineva drag fetei se auzea în receptor.
Continuând a se uita vrăjit peste geamul vagonului, fetiţa, căreia i-aş fi dat vreo trei anişori, a început fericit să răspundă, comunicarea sa verbală a fost însoţită de o mimică pronunţată, mănuţele sale fluturau, arătau ceva şi participau activ în dialog, ea parcă nedânduşi până la urmă seama că interlocutorul său nu este de faţă, nu o vede şi nu simte sufletul depus de ea în conversaţie. Copila pare-se că a avut o tendinţă încă needucată tehnic de a participa cu toată fiinţa sa în transmiterea mesajului, a stării sale de bucurie. (Presupun că aşa ar face şi un om primitiv, dacă ar călători în timpul nostru, ba chiar mai mult, ar personifica aparatul telefonic sau mai degrabă ar crede că vocea auzită e a unui om luat prizonier sau vrăjit.)
Ce am putea deduce de aici?
Comunicarea reală dintre oameni, care este o evidentă com-uniune în act, cere o implicare aprofundată, căci atunci când două suflete se unesc în dialog, nu numai vorba, mimica şi vremea de afară participă activ în conversaţie ci şi alte diferite energii subtile, invizibile. Şi este cu totul altceva comunicarea telefonică sau internetică, cea mai plată şi superficială, atunci când interlocutorul este absent, deşi îi auzi parcă vocea, care nu este totuşi vocea lui adevărată, ci una filtrată, reflectată de maşină. Din acest punct de vedere, pare un pic straniu cum am ajuns să zicem, atunci când vorbim la telefon, că vorbim cu cineva, deşi în realitate ducem un dialog cu aparatul mort, care doar imită în felul său vocea din celălalt capăt al firului.
Putem observa cum omul contemporan este educat în sensul aplatizării şi dezaprofundării realităţii înconjurătoare. Căci, bunăoară, vorbind tot mai des cu telefonul, el este deprins să nu mai fie prezent cu toată fiinţa sa în momentele discuţiei, astfel atunci când interlocutorul ajunge să fie prezent în realitate, comunicarea, fiind deprinsă a fi de ordin telefonic sau internetic, devine plată, superficială, seacă, lipsită de viaţă, ba chiar unii oameni ajung să se simtă stingheriţi şi tind să revină la oralitatea maşinală şi digitală, unde ei pot uşor să-şi creeze o aparenţă neconcordantă.
Astfel se produce o interferenţă şi un proces de bidimensionalizare a tridimensionalităţii, dacă ne este permis să spunem așa. Iar această evidenţă tinde să se mascheze (prin cinematografia „3D” şi hologramare, ca exemple banale).
Unul în întâmpinarea altuia: maşina aparent se umanizează, iar omul se maşinizează, astfel ancorat în infrauman el este prins în capcana codului, dezinteriorizării şi izolării. Şi chiar ajunge să se întrebe: Eu sunt om sau maşină? Iar răspunsul devine tot mai incert, căci diferenţa aparentă se pierde. Iar atunci când lumea e deja condusă de un sistem tehnic totalitar, ne întrebăm: oare inteligenţa artificială nu ar fi inteligenţa noastră violată, artificializată, cuantificată şi expropriată de propria noastră creaţiune răsculată, de obiectul ce a prins în capcană subiectul narcisificat? Ca o „protezare a gândirii sub chipul inteligenței artificiale.” (Jean Baudrillard, s. m.)
La fel cum există o igienă corporală, la fel trebuie să existe și o igienă a sufletului, ancorată în domeniul duhovnicesc și mereu actualizată într-o manieră creativă („post și rugăciune”). Desigur, măsura, care e „unul din cele mai mari daruri cerești” (Ion Druță), trebuie folosită și valorificată. Mulți specialiști, autorități notorii din domeniul psihologiei și pedagogiei, preoți și învățători recomandă insistent apărarea copiilor (ca fiind cel mai important „grup de risc”) de orice tip de ecran până (măcar) la vârsta adolescenței, atunci când psihicul copiilor este în proces de formare.
Totuși astăzi asistăm la un război nevăzut și în aparență insesizabil, unde de la o vârstă fragedă omul este supus sistematic unei îndobitociri prin intermediul așa numitei „realități virtuale”. Limita acestei dezumanizări este greu de conceput. Dar îmi pare evident aspectul de împrăștiere și încețoșare mintală, autism indus și atrofie intelectuală, sub îndrumarea acestui sistem vulgar de nivelare. Iar în sens creștin este cel mai probabil o pregătire colectivă întru întâmpinarea anticristică.
Deși orice obiect poate fi transfigurat, pentru un scop luminos, totuși atenția și concentrarea sunt condiții indispensabile în calea rugăciunii și perfecționării duhovnicești*. Expresia evanghelică „întunericul cel mai din afară” (in tenebras exteriores), în care omul poate fi aruncat sau alungat, capătă astăzi un sens deosebit, căci reprezintă o aruncare, fără putință de evadare, la o suprafață incertă și ecranică, într-un spațiu banal, fără sens și adâncime.
Iereu Anatolie Juraveli
Foto: Ștefan Susai
* „Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.” (Mt. 6:21) „Sfinţii Părinţii bagă de seamă că, întocmai pe dos faţă de slava deşartă, care împrăştie gândurile omului prin univers, smerenia le adună în suflet: îl trece pe om de la contemplarea stearpă şi uşuratică a întregii lumi la multroditoarea şi adânca vedere de sine, la tăcerea minţii, la acea stare pe care o pretinde adevărata rugăciune şi care se naște prin rugăciunea atentă.” [Sfântul Ierarh Ignatie (Breanceaninov). „Despre smerenie”]