În partea de vest a Ucrainei se află celebrul avanpost al Ortodoxiei – Sfânta lavră de la Poceaev în cinstea Adormirii Maicii Domnului, condusă de egumenul și ocrotitorul ceresc al ei – sfântul cuviosul Iov, a cărui zi este sărbătorită de Biserică la 10 noiembrie. Însă azi am dori să vorbim nu atât despre viața sfântului, cât despre învățăturile lăsate de el care pot fi aplicate la viața noastră contemporană. Cuviosul Iov nu a fost un scriitor ce a lăsat multe opere, dar unele din învățăturile lui au fost fixate în formă scrisă, la ele ne vom adresa.
Atenția noastră ne-a atras învățătura lui despre Cain și Abel, deoarece aici se descoperă tema crimei și a pocăinței – acțiuni etern actuale pentru fiecare creștin. În general, istoria despre acești doi frați este foarte profundă și ne poate învăța multe.
Nu vom expune subiectul legat de uciderea lui Abel, este cunoscut chiar și celor care nu au citit Biblia. Am vrea să punem accentul pe faptul că deja în sânul primei generații de oameni după izgonirea lor din Rai are loc o crimă atât de îngrozitoare precum uciderea.
Este evident că Cain și Abel au auzit de la părinții lor povestirile despre viața fericită cu Dumnezeu, despre căderea în păcat și urmările grele pe care le puteau simți asupra lor. Mai mult ca atât, ei puteau comunica personal cu Dumnezeu. Dar uitați-vă cât sunt de diferite roadele acestor doi frați de sânge! Este din cauza că răul întotdeauna generează rău. Da, astăzi îi venerăm pe Adam și Eva în rândul strămoșilor noștri, noi știm că Mântuitorul i-a scos din iad, însă căderea lor în păcat nu a putut să ducă exclusiv la urmări bune din motivul fundamentului esențial al căderii în păcat. Însă acest lucru nu scoate vina de pe fratele mai mare, deoarece, după cum a menționat cuviosul Iov: „Cain, înainte de a-și omorî fratele, știa că uciderea de frate este un rău.”
De asemenea și noi, săvârșind un păcat, lăsându-ne în acțiunea viciului, întotdeauna știm ce este păcatul și ce este viciul. Poate că nu avem forțe suficiente să ne opunem patimii sau pur și simplu nu vrem să ne opunem, ne gândim că „va trece cumva”, poate putem să credem că nu vor fi urmări neplăcute pentru noi, dar de fiecare dată știm cu siguranță unde este răul și unde este binele. Din acest punct de vedere acțiunile lui Cain sunt caracteristice și demonstrează cu claritate că în spatele la fiecare faptă a omului se află voința omenească, bună sau rea, dar care îi aparține.
Gândurile menționează descoperă o altă problemă – problema responsabilității. Atrageți atenție la cuvintele Domnului, adresate lui Cain după ucidere: «Domnul a zis lui Cain:„Unde este fratele tău Abel?… Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine.”» Cuviosul Iov subliniază că, evident, Dumnezeu știa ce s-a întâmplat și cine este vinovatul, dar îi adresează întrebarea criminalului, ca să îl împingă la pocăință. Însă Cain se eschivează de la răspunsul direct și amăgește. El încearcă să se justifice și nu vrea să poarte responsabilitatea pentru crima făcută, ca urnmare îl ajunge pedeapsa.
Sfântul Iov propune un gând interesant și spune că Domnul l-a pedepsit pe Cain „nu atât pentru ucidere, cât pentru nerușinare, deoarece Dumnezeu urăște nu atât pe cel ce păcătuiește, cât pe cel nerușinat.” Observați cum se schimbă accentul vinei? S-ar părea, ce poate fi mai îngrozitor decât uciderea, dar nu! În lumina veșniciei care se află în fața fiecăruia, în lumina posibilității sau imposibilității de a ne mântui, acțiunile noastre sunt privite altfel. Este clar că pe Abel îl așteaptă viața fericită cu Dumnezeu, dar Domnul imediat vrea să-l salveze și pe Cain.
Transpunând aceste gânduri asupra vieții noastre contemporane, aș vrea să spun că perspectivele noastre în veșnicie pot deveni deloc îmbucurătoare doar din pricina că nu avem rușine pentru păcatele săvârșite. Dacă nu am omorât pe nimeni și nu am furat nimic, nu înseamnă că șansele noastre să ajungem în Rai sunt mai mari decât ale ucigătorilor și hoților. Din contra, se poate întâmpla că păcatul îngrozitor va apăsa atât de mult pe sufletul infractorului, încât acela se va căi cu sinceritate și toată viața în continuare va plânge cu lacrimi în fața lui Dumnezeu – aduceți-vă aminte măcar de subiectul celebrului film „Insula”.
Dar cu păcatele noastre mărunte lucrurile pot fi cu mult mau rele. Chiar și la spovedanie putem auzi cum oamenii încearcă să se îndreptățească ori să caute formularea cât mai justificatoare a păcatelor săvârșite, ori să folosească adverbe de tipul „se prea poate”, „posibil”, „undeva” etc. De fapt, totul este destul de simplu: sau ești vinovat, sau nu ești vinovat. Dacă nu ești vinovat – înseamnă că nu ai pentru ce te căi, dar dacă ești vinovat – nu trebuie să te eschivezi, dar să spui în fața lui Dumnezeu totul cum este – doar El și așa știe totul, dar cu cât mai mult ne vom judeca singuri pe noi înșine, cu cât mai fără de milă vom fi față de noi înșine, cu cât mai mult ne vom îngrozi de negreața proprie, cu cât mai profundă va fi pocăința noastră – cu atât mai multe șanse de mântuire vom avea. Trebuie să ne fie rușine de păcatele noastre și să memorăm încă odată învățământul cuviosului Iov: „Dumnezeu urăște nu atât pe cel ce păcătuiește, cât pe cel nerușinat.”
După cum vedem, cuviosul Iov de la Poceaev rămâne ocrotitorul ceresc nu doar al lăcașului său, dar este un bun sfătuitor pentru noi toți. Înțelepciunea lui simplă și accesibilă ne permite să revizuim într-o anumită măsură atitudinea noastră față de taina spovedaniei și să ne străduim să facem din ea nu doar o enumerare obișnuită a păcatelor, dar o pocăință adevărată și vie care ar deschide calea către Tatăl din Cer Care dorește mântuirea sufletului fiecărui om.
Sursa: Spzh.news