De ce oamenii de artă și organizațiile de cultură se adaptează atât de ușor la regimurile nedemocratice, se pliază atât de strâns pe structurile politice, care sunt opuse, ostile rostului uman și ordinii divine? Ceea ce s-a întâmplat cu arta și cultura în Germania fascistă, Rusia bolșevică, ori România ceaușistă e, până la urmă, pentru un anumit soi de oameni de creație un tribut inevitabil, o normalitate ori, totuși, o stare de lucruri ieșită din comun? Mai trebuie oare să ne revoltăm, să ne opunem ori e cazul, după atâtea rateuri intelectuale, să ne resemnăm deja, filosofic vorbind, în fața unor fapte oribile, care se repetă în istorie, cum ar fi consimțământul poetului Octavian Goga de a servi ca ministru un guvern fascist, ori al lui Grigore Vieru de a-l elogia în versuri pe Lenin?
În mesajul său de susținere la lansarea campaniei electorale a Maiei Sandu în alegerile prezidențiale din septembrie curent literata Ionela Hadârcă a declarat că unicul președinte pe care-l vede în fruntea țării este politiciana cu renume mondial din Risipeni și asta din cauză că „a reușit să ne facă mândri cu fiecare apariție publică și fiecare decizie care a luat-o”. Stranie și caraghioasă argumentare pentru un om preocupat de mecanismul sofisticat al sufletului uman…
Mai jos o să enumăr rezultatele, la care au condus cele mai multe dintre deciziile luate de Maia Sandu în ultimii patru ani, efecte care au demarat, au susținut și continuă instaurarea dictaturii în Republica Moldova:
= justiția a fost capturată, sub pretextul unor reforme în domeniu; a fost introdusă cenzura, 16 posturi TV și zeci de platforme informaționale fiind închise fără un verdict al instanței judecătorești; a fost folosită din plin dezinformarea, mass-media docilă puterii răspândind în toți anii de guvernare a Maiei Sandu informații false sau înșelătoare pentru a induce în eroare adversarii politici; s-a utilizat sabotajul, prin intervenția directă a poliției și procuraturii s-au lichidat resursele materiale și financiare ale opoziției; populația e supusă unei manipulări emoționale, puterea folosind în acest scop frica, intimidarea și alte emoții negative, care destabilizează și dezbină electoratul;
= s-au folosit pe larg strategii de joc psihologic, creându-se în mod artificial situații, în care Maia Sandu a imitat o susținere cu mult mai largă decât în realitate din partea UE pentru acțiunile ei, în special cele legate de încălcarea libertăților și drepturilor fundamentale ale omului: dreptul de a alege și a fi ales, libertatea exprimării, libertatea întrunirilor; regimul a recurs la represiuni folosind ilegal poliția, procuratura și puterea judecătorească pentru a persecuta opoziția, inventând diferite liste de sancțiuni, pe care presa obedientă le publica pentru a imita legitimitatea lor și a obține susținere populară; s-a creat, în sfârșit, o imagine falsă actualei guvernări, imagine de fidelitate poporului și de competență profesională, care nu reflectă realitatea și induce în eroare alegătorii cu privire la abilitățile președinției, guvernului și fracțiunii majoritare PAS din parlament.
La aceste efecte/decizii se referea condeiera Hadârcă? Acestor rezultate se adresa oare interpretul Vali Boghean, când ne asigura, arborând un aer profetic la același eveniment politic, că votează pentru Maia Sandu, având în vedere viitorul luminos al copiilor? Avea cumva și alte argumente plauzibile cântărețul, pe care nu le-a evocat stânjenit de emoții?
Cam în aceeași cheie s-au exprimat direct ori indirect, înainte sau după alegeri mulți oameni de artă, unii dintre ei „de notorietate” sau, cel puțin, deținători de premii naționale ori ale „meritului cultural”, sau chiar “Haus der Kulturen der Weltcare”, scriitori și publiciști, care, la fel ca noi, sunt stabiliți cu traiul în Moldova, sunt observatori atenți ai vieții noastre politice și cărora le curge ca și nouă, parcă, sânge cald în vine. S-au lăsat cu un sentiment greu de umilință ieșirile solo ori colective ale artiștilor de teatru, de muzică de stradă ori populară și ale reprezentanților altor domenii de creație, care se întreceau să prezinte cu tot dinadinsul mesaje publice de susținere electorală a dictatorului în fustă, care aminteau mostre de activități culturale partinice din epoca brejnevistă… În ce scop au procedat astfel zeci ori chiar sute de părtași ai Melpomenei? Ca să reziste ori ca să se căpătuiască?
Coruperea oamenilor de cultură de către actualii guvernanți a început cu puțin timp înainte de venirea la putere a PAS, încă de pe când Maia Sandu chema sfioasă la proteste, dând impresia unui lider de opoziție ce emană noutate, originalitate și chiar un fel de gingășie politică. Toți artiștii, cântăreții, actorii, regizorii, poeții, prozatorii și ziariștii care au promovat-o, făcând bravură politică la mitinguri ori în presă, toți lingușitorii care au aclamat-o, când a urcat în fotoliul principal al puterii, au făcut ulterior coadă la palat, ca să-și primească, conform meritelor, răscumpărarea, bonusurile sub formă de indemnizații, premii, slujbulițe și distincții.
Mai mult, în acest joc stupid s-au prins într-un mod neașteptat oameni de un impresionant calibru cultural chiar din alte țări. Cunoscutul scriitor român Mircea Cărtărescu, bunăoară, s-a pomenit membru al unui juriu al Primăriei Timișoara, care i-a acordat Maiei Sandu un premiu „pentru valori europene” într-un concurs fără contracandidați. De Ziua Națională a Lecturii, președinta Maia Sandu i-a pregătit la Chișinău un răspuns pe potrivă, decorându-l cu „Ordinul de Onoare” pentru „impactul său asupra culturii și literaturii”. De ce o fi avut nevoie distinsul poet Cărtărescu de tinicheaua cu basorelieful imaginar al divei de Harvard?
Ce rost social, ce simbol politic au plecăciunile adânci și acrobațiile de bufon ale oamenilor de cultură din Moldova în fața regimului autoritar al Maiei Sandu? De regulă, cultura devine în dictatură un instrument important pentru popularizarea ideologiei dominante și modelarea opiniei publice. Regimurile autocratice folosesc arta ca instrument de propagandă, ceea ce le permite să instaleze „mega-mașina culturii” pentru a ajuta la îmbrățișarea opțiunii politice dorite. Acest lucru creează o atmosferă în care actorii culturali simt nevoia să se adapteze la cerințele puterii pentru a-și menține pozițiile și oportunitățile creative.
Regimul nazist a promovat „arta degenerată”, persecutând artiștii care nu se conformau standardelor rasiale, cum ar fi scriitorul Thomas Mann care a criticat regimul și a ales exilul. Stalin a impus cenzura strictă și represiuni severe asupra intelectualilor, inclusiv asupra scriitorilor care contestau ideologia sovietică, cum ar fi genialul poet rus Osip Mandelștam, înecat de gardieni într-o latrina a Gulagului. Paul Goma este un alt exemplu emblematic al disidenței literare. A fost arestat în 1977 în România socialistă pentru activitățile sale politice și pentru scrierile critice la adresa regimului. Goma a fost un vocal susținător al drepturilor omului și a fost implicat în mișcări de protest împotriva regimului Ceaușescu, ceea ce a condus la condamnarea sa la închisoare.
Regimul Maiei Sandu este în devenire, e unul de obârșie balcanică și nu impune, deocamdată, adaptarea necondiționată la cerințe. În prezent coabitarea cu dictatura nu e o chestiune de protecție împotriva persecuției, adică o dilemă de supraviețuire, deci nu e vorba de o colaborare forțată. Scriitorii mai înclinați spre compromis sunt invitați, nu constrânși să colaboreze cu autoritățile și fac literatură propagandistică ori susțin regimul cu participări la talk-show-uri și diferite manifestații politice, cum ar fi evenimentul de lansare de care am vorbit, cu Hadârcă, Boghean si alții ca ei. Ofrandele artistice nu se fac de dragul protecției unor valori umane ori culturale, ci în scop personal, de carieră, parvenire, pe de o parte și cu țelul de glorificare a regimului, pe de altă parte. Aceste colaborări poartă mai curând pecetea lașității și ridicolului și nu simbolul rezistenței ori a sacrificiului in fata opresiunii.
Oricum, dacă nu-i vom pune capăt, regimul autoritar va genera, potrivit legilor sale, o dualitate a câmpului cultural: pe de o parte, va exista o cultură oficială susținută de regim; pe de altă parte, altă cultură, a rezistenței. Această divizare se întâmplă deja în presa autohtonă, care a fost împărțită de regim în una „bună” și alta „rea” și care funcționează azi, de fapt, ca presă oficială ori de palat și presă semi-clandestină, pe rețelele de socializare. Unii indivizi creativi care acum câțiva ani au avut poziții mai critice față de autorități, au început a sprijini regimul. Deocamdată, mai avem spațiu de manevră: unii pot folosi loialitatea ca modalitate de a-și stimula posibilitățile creative, exprimându-și în același timp protestul prin forme ascunse sau esopice.
Parada lașității oamenilor de cultură continuă. Recent am fost martorii acordării Premiului Național în domeniul literaturii jurnalistului și dramaturgului Nicolae Negru. Nu cunoaștem, dacă au fost date la mașina de tocat toate procesele verbale, dar o sursă anonimă (cine are motive să pună la îndoială această informație, are tot dreptul s-o facă) susține că Consiliul Uniunii Scriitorilor din Moldova ar fi fost nevoită să-și corecteze hotărârea, schimbând candidatul initial la premiu după intervenția unor factori de decizie ai blândei dictaturi moldovenești. Când văd cu cât nesaț pentru glorie și jind pentru bucata de unt neunsă incă pe halipul de pâine iși așteaptă răsplata literatul pentru roada harului primit gratis din ceruri, mă gîndesc la Kafka care a lăsat prietenului său prudent cuvânt să-i ardă fără milă genialele sale manuscrise. Se pare că pentru unii scriitorași moldoveni adevărata mostră de absurd este tocmai această atitudine a lui Kafka față de scriitură și nu stilul operei lui.
Curând vor urma (fiți pe fază!) noi manifestări teatralizate de înmânare a distincțiilor pentru acte sincere de pupincurism din partea unor „creatori merituoși”. Dacă la alegerile parlamentare din anul viitor cetățenii nu vor reuși să schimbe paradigma politică a țării, implicit atitudinea marilor intelectuali față de guvernare, ne putem pomeni destul de repede într-o Moldovă stalinist-ceaușistă sau chiar fascistă, plină de lachei ai guvernării cu licență de oameni de cultură.
Valeriu Reniță