La un timp de viață încercăm să recuperăm ceea ce am pierdut, cu regret să ne pară rău că am avut încredere și, poate, am pierdut ceea ce am dorit să obținem, ceea ce nu am dorit să avem, să câștigăm timpul pierdut…
Avem încredere în Dumnezeu când ducem mărul la gură și ne dă vitamina de viață, de existență sau ne îmbrăcăm privirile în lumina solară, ne încălțăm în kilometri de drum, apoi alergăm prin roua dimineții ca să ajungem cu încrederea în ziua de mâine.
Avem încredere în medicul care ne tratează și ne dăruiește suflare de viață. Ne regăsim în tumultul încrederilor de sine și încercăm să ne salvăm timpul care socotim că-i foarte scump și prețios pentru noi. Încrederea în timp este o pagină aparte, care are o importanță primordială în viața omului și trebuie să știm cum să economisim toate împrejurările ei.
Încrederea se bazează pe tot ce gândim, cu cea mai mare unitate de măsură a ideilor noastre care le lansăm prin timp, pe tot ce-i mai important și-i mai frumos, mai existențial, mai informațional, mai curent, mai adecvat, mai suprem. Prin încredere încercăm să recuperăm ceea ce nu am dovedit să înfăptuim, ceea ce nu am dovedit să facem la timp.
Încrederea reiesă din propunerile unor oameni care tind ca să înfăptuiască această încredere prin falsitate și viclenie, prin unele suptilități de mândrie și neadevăr. În așa cazuri reiesă că adevărul de încredere este neglijat și-și pierde valoarea prin timp.
Încrederea nu poate fi soră cu mândria, lăcomia, viclenia și celelalte la fel. Încrederea se câștigă prin sinceritate și dreptate, prin existență umană, prin responsabilitate. Dacă omul nu are simțul încrederii – nu are nimic, nu are ce-și poate dori, un primordial statut de existență care ar putea să străbată culmile vieții.
Încrederea vieții se câștigă prin credința în măsura pe care noi o avem, o primim de la Dumnezeu. Având încredere în Dumnezeu avem totul, fiindcă de la El pornesc toate. Încrederea în Dumnezeu oferă limpezime gândirii. Și de această limpezime avem nevoie ca să înţelegem că încrederea pe care Dumnezeu ne cere să le-o acordăm oamenilor nu e credulitate sau obligaţie de ritual religios, ci o investiţie cumpătată, motivată de har. A le acorda încredere oamenilor nu înseamnă să-i credem necondiţionat, ci să le acordăm șansa de a nu fi pre-judecaţi, chiar dacă am avea motive.
Când a zis: „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muștar, (…) nimic nu v-ar fi cu neputinţă” (Matei 17:20), Iisus se referea tocmai la această încredere. Cele mai dificile obstacole pot fi înlăturate nu de credinţa noastră, ci de Dumnezeul căruia Îi încredinţăm soarta unei situaţii.
Raisa Plăieșu,
pentru „Tradiția”