Tăcerea e un remediu minunat care te face să pătrunzi fără cuvinte în sensul vieții. Tăcerea e tot ce te cuprinde și te înconjoară prin viață. Din ea nu te poți hrăni multă vreme, încerci să cauți un remediu de comunicare, o legătură nouă de viață. În concediul tăcerii contemplă doar poeții prin creațiile lor, scriind cele mai vaste și primordiale opere literare.
Tăcerea este o pastilă a vieții, unde poți să te regăsești chiar uneori și pe multă vreme, ea te poate vindeca în spațiul ei din univers: soare, stele, văzduh, apă, lumină, timp…
Tăcera este o floare a singurătății care greu se întâlnește ca s-o miroși. Dar dacă o miroși, ea poate să te vindece de cele mai grave boli, atât din cele trupești cât și cele sufletești.
Tăcerea este credința lui Dumnezeu, care îi învață pe oameni virtuțiile creștine și cele Zece Porunci. Prin tăcere, omul se regăsește, se vindecă, dacă crede în Tatăl Ceresc. Tăcerea din cuget potolește războaiele creierului central și-i aduce liniște sufletească. Tăcerea este pasul către eternitate, unde omul pleacă în altă lume, într-o lume de rai, acolo unde este numai credință și iubire.
Tăcerea e cel mai bun leac care poate fi înlocuită cu cearta omului, cel care încearcă să se certe, celui creștin insuflându-i tăcerea să evită păcatul și lanseze iubirea către aproapele său. Tăcerea naturii tratează omul prin enigmele pădurii de conifere, unde văzduhul înmirezmat pătrunde în plămânii omului și-i împrospătează pe cale directă, activează circulația sangvină și potolește bolile cardiovasculare. Tăcerea încearcă să înalțe privirile ochilor spre cer, care îi aduce liniște sufletească. Tăcerea cerului pogoară peste om în clipe de suferințe ale omului: boală, ceartă, uitare de sine, distonie vegetativă, tulburare sufletească etc. Dar cel mai semnificativ este căderea ploii, care-i aduce omului toată prospețimea liniștii sufletești, căutarea de sine, unde-i formează omului cele mai frumoase gânduri de viață, cele pozitive și-i pictează pe buze zâmbetul curcubeului.
Tăcerea ne vindecă prin miracolul ei sfânt, plină de iubire dumnezeiască. În acest moment omul primește sentimentul sfânt al credinței și pacea în suflet. Soarele miruiește cu raza sa fruntea omului, îl sfințește, deoarece este ochiul lui Dumnezeu care aduce mereu pe pământ lumina către om. Tăcerea tainică a omului poate fi de mai multe feluri: tăcerea trecută, tăcerea interioară, tăcerea viitoare.
Prin aceste feluri de tăceri care le-am numit mai sus curge existența umană, care alimentează atât sfletul cât și trupul omului… Dar cel mai mult menține structura biologică a omului de la naștere până la moarte. Tăcerea este meridianul existenței umane care urcă omul până ajunge în casa Domnului din cer. Astfel de tăcere se numește sfântă, care nu este menită pentru toți oamenii, ci pentru acei ce sunt întristați, devenind o înveșmântație în marea credință.
Tăcerea în Post îl purifică atât sufletește, cât și trupește pe om. Tăcerea în Postul Nașterii Domnului îl trezește pe om la o altă viață, la o altă conecsiune!
Tăcerea de multe ori poate să cânte. În fața Tainelor Dumnezeiești, vocea teologică a Maicii Domnului nu a fost întotdeauna tăcută. În momente deosebite, ea mărturisește cu o claritate inegalabilă lucrările lui Dumnezeu. Un astfel de caz este Cântarea Maicii Domnului, numită în tradiția ulterioară „Magnificat”, pentru că începe cu aceste cuvinte: „Măreşte sufletul meu pe Domnul” (Luca 1:46-55). Slăvirea lui Dumnezeu de către Maica Domnului în această cântare a devenit un model pentru slujbele și Liturghia Bisericii. Acest imn a fost considerat a fi și o cântare a imposibilităților realizate, după cuvintele Născătoarei de Dumnezeu: „Fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul” (Luca 1:45). Cântarea tăcerii reprezintă un ecou a două imposibilități sau paradoxuri pe care însăși Maica Domnului le experiază: zămislirea minunată a Fiului lui Dumnezeu în pântecele ei prin lucrarea Duhului Sfânt; nașterea minunată în urma căreia a rămas pururea fecioară.
Maica Domnului întrupează vocația pe care omenirea trebuia să o urmeze de la început. Ea a fost pregătită de Dumnezeu în lume în tăcere, în taină, oarecum separat de lume, pentru a oferi firea umană în stadiul ei cel mai înalt. Dar Maica Domnului arată un adevăr, că lumea în starea ei de ființare naturală, sau ceea ce a devenit natural după cădere, își continuă un drum separat de Dumnezeu. Maica Domnului arată în sine cât de adevărate sunt cuvintele Sfântului Cuvios Sofronie Saharov: „Țelul (sensul final) al lumii făcute nu este în ființarea sa ca atare, în sine însuși, în chipul său de a ființa, ci ca făptura să-și cunoască Făcătorul, și îndumnezeirea făpturii…” (Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, p. 355).
Orice lucru ar fi făcut omul în viață, să-l facă în mare taină și tăcere, adică să nu știe dreapta ce face stânga și invers. Contemplarea prin tăcere aduce omului împliniri de gânduri frumoase și înălțătoare de viață, îi deschide alte drumuri luminoase și înălțătoare. Și tăcerea poate fi un obiect al discernământului, ca toate celelalte virtuți creștine. În rugăciunea de dimineață, părintele Sofronie Saharov spune: „Păzește-mă de tot cuvântul și fapta aducătoare de moarte sufletului meu, de orice mișcare care ar putea să jignească sau să rănească pe fratele meu, învață-mă ce trebuie să spun și cum trebuie să vorbesc. Iar dacă voia Ta este să tac, inspiră-mă să păzesc tăcerea într-un duh de pace, care să nu pricinuiască nici o întristare și nici o pagubă aproapelui meu”.
Raisa Plăieșu,
pentru „Tradiția”