Dumnezeu zice: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră”[1], ca mai departe să se spună totuşi că „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său”[2]. Pare că a zis una dar a făcut nu chiar tot ce a zis. Există o diferenţă între a zice (cuvânt) şi a face (faptă), la fel cum există o diferenţă între chip şi asemănare.
Sfântul Vasile cel Mare ne lămureşte: „Chipul este asemănarea în potenţă, iar asemănarea este chipul în actualitate.” Deci, asemănarea e de dobândit, prin parcurgerea drumului de la potenţial (latent sau virtual) la actual (efectiv). Iar atunci când se spune „… după chipul Nostru …” acest după indică o reflecție, adică omul e plămădit după un model, după un chip, care este Chipul lui Dumnezeu. Cum spune un dicton oriental: Creația este oglinda în care se reflectă Dumnezeu. Iar în acel Nostru, conform părerii Sfinților Părinți, se întredeschide taina Preasfintei Treimi.
”Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat până acum. Ştim că dacă El Se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este.” (1 Ioan 3:2)
Asemănarea cu Dumnezeu este ascunsă în Cuvântul Său (atunci când El zice). Deci ca să ne asemănăm cu El, trebuie să ne mișcăm de la ceea ce El a făcut la ceea ce a zis, adică actualizarea și răsfrângerea Cuvântului Său creator în noi, și respectiv în lume, reprezintă realizarea asemănării, de fapt un drum în amonte[3]. Lucru ce se face posibil doar la Întrupare. Căci Iisus Hristos este Chipul lui Dumnezeu cel nevăzut[4], și respectiv mijlocitor către Tatăl[5]. Iar Biserica Sa, care este în proces de asemănare sau îndumnezeire prin har, se pregătește întru întâmpinarea Mirelui Său (în fiece moment și la Parusia) și respectiv la unirea cu Dumnezeu[6].
Iar faptul că „prietenia cu lumea este dușmănie cu Dumnezeu”[7] este cum aș spune că Hristos – Cuvântul lui Dumnezeu, „e ca o sabie cu două tăişuri ce pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului”[8], a umanului de suprauman, și că El este Ușa[9] în ”Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii”[10].
Deci Cuvântul sădit în noi trebuiește valorificat și înmulțit (ca talanții din parabolă[11]).
„Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare. După voia Sa ne-a născut prin cuvântul adevărului, ca să fim începătură făpturilor Lui.” (Iacov 1:17-18)
Un pic să ne oprim și la „Fața lui Dumnezeu” prezentă pretutindeni, în Psaltire bunăoară. Unde se apropie de Duhul Sfânt – ”Dătătorul de viață”. Cum aici: „Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine.” (Ps. 50:12) – figură de stil caracteristică psalmilor și care indică faptul că lepădarea de la fața lui Dumnezeu este același lucru cu luarea Duhului Sfânt de la om, fapt în realitate iluzoriu, ca moartea, căci „Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi?” (Ps 138:7), de aici și infernul pe care Dumnezeu nu l-a creat ci care provine din libertatea omului de a alege, din visul despărțirii de Dumnezeu. Dumnezeu care este de fapt pretutindeni ca lumina. Întunericul neavând ființă, reprezintă absența luminii. Deci Fața care ne însemnează cu lumina sa[12] și de la care iese judecata[13], care trebuie căutată[14] și care ne bucură[15], ne acoperă[16] și care dacă se va ascunde ne va asemăna cu cei ce se coboară în mormânt[17]. Astfel legătura între Fața lui Dumnezeu și Cuvântul Său este evidentă.[18]
În acest sens s-ar putea de făcut o paralelă în sens eshatologic între aceste două versete: „Şi am văzut un tron mare alb şi pe Cel ce şedea pe el, iar dinaintea feţei Lui pământul şi cerul au fugit şi loc nu s-a mai găsit pentru ele.” (Apoc. 20:11)[19] și „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Matei 24:35)
*
Aceasta este o ordine ierarhică cunoscută: gând – intenţie (voinţă) – cuvânt – faptă (acţiune), de la interior la exterior. Interiorul are o valoare principială pentru exterior, ca şi sufletul pentru corp, ca şi Dumnezeu pentru Creaţie. Iar cuvântul la fel este cauzal faţă de faptă.
Am putea, deci, spune: cuvântul este fapta în potenţă, iar fapta este cuvântul în actualitate (Iacov 1:23-25).
La fel şi Antihristul (Anti-Cuvântul) trebuie să fie o uşă, numai că de această dată direcţionată în sens invers, spre infrauman. Şi dacă Cuvântul este Voinţa Cerului în acţiune, atunci Anti-Cuvântul este voinţa infernului în acţiune. „Aici diavolul cu Dumnezeu se luptă, iar câmpul de luptă este inima oamenilor” (F. M. Dostoievski). La fel este important de remarcat că iadul este iad nu din perspectiva sa, ci din a cerului. Şi respectiv Antihristul – răul păstor[20], care „acum este chiar în lume” (1 Ioan 4:3) – nu poate maimuţări decât umbra lui Hristos, fiind un simulacru al Chipului.[21]
Deseori universul este comparat cu o carte, la fel ca și omul, care este un univers mai mic.[22] De aceea am putea afirma că întreaga Creație este o Carte a Chipului. A Chipului „prin Care toate s-au făcut”.
*
După ce am făcut această scurtă introducere teologică, am dori mai departe să abordăm problema realității virtuale prin prisma unor ale sale produse pandemice, ca de exemplu – Facebook – o denumire ce poartă o evidentă încărcătură simbolică, și care se traduce în primul rând prin cartea chipului.[23]
Va urma.
Iereu Anatolie Juraveli
[1] Facerea 1:26-27.
[2] Sensurile cuvântului „chip” (în rusă: образ) sunt următoarele: înfăţişare, formă, imagine, mod, icoană şi desigur, sensul elementar e acel de faţă, care este un „vârf” (al chipului), un prim element de contact cu lumea înconjurătoare. Iar omul, fiind încununarea creaţiei, indică astfel această idee de vârf.
[3] „Iisus a răspuns: Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta.” Ioan 18:36.
[4] Cuvântul chip – în greacă: εἰκών (ikon): 2 Corint. 4:4, Filip. 2:6, Col. 1:15.
[5] 1 Ioan 2:1.
[6] „Cea mai mare și perfectă realizare spre care poate aspira omul este apropierea de Dumnezeu și unirea cu El.” – Sf. Nicodim Aghioritul „Războiul nevăzut”(Partea I, Cap. 1). Este interesant stihul din Prorocul Ioil (2:28 sau 3:1): „vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul”, lat.: Effundum spiritum Meum – adică Afundare în Duhul lui Dumnezeu ce caracterizează sfârșitul timpurilor. În primul rând la Cincizecime, când ia ființă Biserica creștină – la Pogorârea Sfântului Duh asupra apostolilor, dar și la Cincizecimea generală de la sfârșitul timpurilor. „Căci dacă „Cuvântul s-a făcut trup”, nu urmează oare că – undeva, cândva – „trupul se va preface în Cuvânt”?” (Păr. Andrei Scrima). „Biserica este, mai înainte de toate, Trupul lui Hristos: unitate de natură conjugală, legământul pecetluit prin nuntă al unei ”aceleiași vieți în Dumnezeu” (Khomiakov va spune ”viața lui Dumnezeu în oameni”). ”Unul în Hristos” este manifestat prin Duhul, și Biserica apare ca o Cincizecime perpetuă.” (Pavel Evdokimov).
[7] Iacov 4:4, sau 1 Ioan 2:15.
[8] Evrei 4:12.
[9] Ioan 10:9, Ioan 14:6.
[10] Matei 25:34.
[11] Matei 25:14-30.
[12] „…s-a însemnat peste noi lumina feţei Tale, Doamne!” Psalm 4:6.
[13] „De la faţa Ta judecata mea să iasă, ochii mei să vadă cele drepte.” Psalm 16:2.
[14] Psalm 23:6, 26:8.
[15] Psalm 20:6.
[16] Psalm 30:20.
[17] „Nu-ţi întoarce faţa Ta de la mine, ca să nu mă asemăn celor ce se coboară în mormânt.” (Psalm 142:7) „Dar întorcându-ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce.” (Ps 103:30).
[18] Putem spune că Fața reprezintă aspectul vizibil (luminos) a lui Dumnezeu, pe când Cuvântul – aspectul Său audibil. Nu putem să ne oprim aici la legătura adâncă și strânsă între Sunet și Lumină, care stau la baza creării timpului și spațiului. Primul Cuvânt al lui Dumnezeu a fost: „Să fie lumină!” (Facerea 1:3), deci Cuvântul spațializat preînchipuie în esență Întruparea, căci fiind Cuvânt, e în același timp și Lumină (Ioan 1:4).
[19] Căci toate au fost afundate în Duhul lui Dumnezeu (vezi nota 6). Și nemaifiind loc pentru orice dualitate (cerul și pământul), totul apare în Unitate deplină cu Dumnezeu (Col. 3:11). La fel este interesantă această vorbă coranică: „tot ce este-n lume se stinge, rămâne numai Faţa (Chipul) lui Dumnezeu.” (28:88).
[20] „Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale.” Ioan 10:11.
[21] „Lumea modernă trăieşte din probleme rău puse, deci inexistente, dar teribil de nocive tocmai prin aspectul lor spectral. E un vampirism al neantului. Acesta nu are fiinţă, dar tendinţa spre neant e o realitate. De aici Infernul. Umanitatea actuală face anticameră neantului.” – V. Lovinescu.
[22] „Biblia” este pluralul grecescului βιβλίον ce înseamnă carte. Sfânta Scriptură este cartea prin excelență, în care găsim scris, bunăoară, despre acea Carte a vieții în care „toate se vor scrie” (Apoc. 20:12, Ps. 138:16) „de la întemeierea lumii” (Apoc. 17:8).
[23] „Facebook” engl. – cartea feței dar și față înregistrată, rezervată, înscrisă (de la verbul to book, deși în asemenea caz ar trebui să fie facebook-ed, sau ca în propoziția-exemplu: My face is booked).