Chiar dacă ştiam, totuna aveam o urmă de nedumerire, legată de firea războinică şi de viaţa intimă a Marelui nostru Voievod.
A trebuit să treacă ceva timp ca să realizez că noi, cei 2 milioane de creştini ortodocşi, care constituim 90 % din populaţia Republicii Moldova, am avut pace confesională peste 500 de ani datorită lui Ştefan cel Mare. În zadar am mai studiat la vremea noastră în şcoală istoria Moldovei, dacă acum observăm doar sabia Voievodului, cu lungimea de un metru şi 20 şi greutatea de 7 kg.
O copie a sabiei sale se păstrează la Mănăstirea Putna. Acolo, în muzeul cu exponate, am descoperit un ghid neobişnuit, ale cărui cuvinte treceau prin inimă.
Te făceau mai mult decât atent, pentru că îţi divulgau detalii ale vieţii sufleteşti a lui Ştefan cel Mare. Te duceau cu gândul la duhovnicul său, Sfântul Daniil Sihastru, care lăsase lumea şi locuia într-o peşteră din pădure. Deşi ghidul părea un simplu profesor de istorie care purta îndemânatic arătătorul pe harta Moldovei din epoca lui Ştefan, reproducând principalele lupte şi războaie, totuşi era departe de simpla înţelegere a unui profesor de istorie.
Monahul-ghid ne-a îndreptat atenţia asupra crucii din mâna Voievodului, cu care Dumnezeu l-a ajutat să iasă învingător din numeroasele lupte cu otomanii, musulmani care cucereau popoarele ortodoxe din Balcani, convertindu-i pe creştinii din Albania, Serbia, Muntenegru, Herţegovina. Consecinţele convertirii din epoca medievală le-a suportat din greu secolul al XX-lea, prin cel mai dur război interconfesional din Balcani.
Azi fluturăm drapelul lui Ştefan ori de câte ori avem nevoie. Mai ales, atunci când vrem să ne demonstrăm nouă înşine că suntem moldoveni, şi nu români. Şi că trebuie să studiem o istorie în limita intereselor noastre politice. Uităm cu desăvârşire de interesele noastre religioase.
Rămân cu gândul la crucea lui Ştefan cel Mare. Cea pe care a trebuit să o ducă până la sfârşitul vieţii. Fără să cârtească. Chiar şi atunci când a fost înfrânt şi a stat ascuns printre cadavrele ostaşilor săi pe câmpul de luptă. Anume în acele momente personale cruciale el a fost cel mai aproape de Dumnezeu, rugându-L să-l scape de urmăritori.
Apoi cât de recunoscător I-a fost! A ştiut să-I mulţumească ca nimeni altul construind atâtea mănăstiri! A ştiut să îndure, ani în şir, rana de la picior care nu se mai închidea din cauza diabetului. Apoi şi operaţia fără anestezie să o suporte cu stoicism. Iar, în cele din urmă, să sufere şi boala îndelungată pe patul său de moarte.
Care l-a apropiat şi mai mult de Dumnezeu. Boala i-a trezit simţul pocăinţei desăvârşite. Iar pocăinţa desăvârşită l-a aşezat în rândul sfinţilor. Doar numărul sfinţilor se măreşte şi din rândul păcătoşilor pocăiţi.
Se zice că şi marele scriitor francez Victor Hugo ar fi ajuns la simţul pocăinţei pe patul său de moarte, însă n-a reuşit să o facă. Înainte de a-şi da sufletul, s-a ridicat neliniştit, faţa lui era tulburată ca înaintea unui pericol. A strigat de două ori: „Un preot! Un preot!”, dar a fost prea târziu.
Unul dintre prietenii săi care intrase degrabă să-l vadă pe defunct, s-a uimit de cum arăta faţa lui pe care era întipărită o expresie de spaimă.
Oricât de mari am fi aici pe pământ, oricâte legi şi precepte lumeşti am crea, dacă nu le respectăm pe cele divine, măcar de avertismentul lumesc MEMENTO MORI! să ne amintim. Să nu uitam că vom muri. Pentru că atunci, în ceasul cel de pe urmă, celor învestiţi cu putere şi mai ales râvnitorilor la tron li se va cere exemplul lui Ştefan cel Mare. De care nu mă mai îndoiesc că este şi Sfânt.
Text prescurtat din volumul: Lidia Codreanca. REALITĂȚI BASARABENE/eseuri lirice 2008-2018/.
Editura eLiteratura. București, 2019.