Partea 1. Solovăț. Partea 2. Solovăț (continuare).
Insula mare a Solovățului are peste cinci sute de lacuri de proveniență glaciară. Multe din lacurile mari sunt unite prin canaluri navigabile construite de calugări, unele fiind chiar din secolul al XVI-lea. Am reușit cu o barcă cu vâsle să parcurgem mai multe din ele, folosindu-ne de aceste canale. Apa străvezie are fundul împânzit de aceleași pietre caracteristice acestei zone, care este acoperit cu un strat de frunze sau plante putrezite de o culoare cafenie-deschisă.
Malurile sunt împădurite. Ghidul ne-a spus că apa din iaz poate fi băută. Nevenidu-mi să cred, am luat apă în căușul palmei și am dus-o la gură. Apa a fost foarte gustoasă. Am deșartat o sticlă de plastic de apă plată și am umplut-o cu apă din iaz. Am băut din ea ca din agheazmă pe parcursul pelerinajului, am adus-o și în Moldova, împărțind-o la prieteni. Și astăzi, mai având un pic la fundul sticlei, pot să vă spun că ea nu și-a schimbat gustul bun, nici nu s-a bâhlit.
În general, călugării până la venirea puterii sovietice au reușit cu o deosebită inginerie să facă multe lucruri demne de mirare pe aceste insule: de la folosirea în construcție a pietrelor uriașe din granit până la canalele menționate mai sus, de la construcția unui sistem întreg de conducte subterane care aduceau apă dulce în ograda mănăstirii, și până la creșterea de piersici, poamă, harbuji și zămoși – lucru inimaginabil pentru o așa climă aspră.
* * * * *
Ceea ce nu am reușit să văd au fost și cunoscutele „labirinturi ale Solăvățului”, de origine precreștină. Fiind treizeci și cinci la număr, o jumătate din ele se află pe insula Bolșoy Zaiațky (adică insula Mare a Iepurelui), unde se află schitul Sfântului Andrei. Ele sunt de fapt niște labirinturi din piatră aranjate frumos pe sol, sub formă de borduri spiralate. Cel mai mare labirint având diametrul de 25 de metri.
Din vechime în popor ele sunt numite „vaviloane”. Ceea ce ar putea indica faptul că aceste construcții litice prezintă un cifru enigmatic și încurcat. Un lucru curios este că aceeași denumire este dată de către localnici și brâului incrustat în zidul Cetății Hotin. Făcut din cărămidă roșie pe timpul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, brâul reprezintă mai multe rânduri de figuri geometrice ornamentale formate din crucea de pe Golgota aflată pe o ridicătură-piramidă cu patru trepte (în partea de sus) și un tunel-zigurat dreptunghic (în partea de jos). Despre funcția acestor „vaviloane” din ambele cazuri, cel de la Solovăț și de la Hotin, nu se cunoaște ferm nici până-n ziua de astăzi, existând mai multe interpretări, majoritatea de ordin funerar sau protector.
În general aceste monumente merită un studiu aparte. Totuși, dacă este să ne oprim la insulele nordice, eu aș îndrăzni să dau o interpretare duhovnicească, ce actualizează simbolul ascuns al labirinturilor. Și aici nu contează dacă ele au fost construite înaintea erei creștine. Nașterea Mântuitorului, fiind de o anvergură universală, a fost așteptată într-o manieră mai mult sau mai puțin conștientă de către toți oamenii înțelepți ai vremii, chiar și cu mii de ani înainte de producerea evenimentului. Pe lângă semnificația de mișcare a pelerinului spre centrul interior unde se află Împărăția lui Dumnezeu (Luca 17:21), în aceste labirinturi găsim o reprezentare a Maicii Domnului, a Bisericii și a Universului întru care coboară și se ascunde spre naștere Logosul divin, adică Hristos (prin Care toate s-au făcut).
Centrul evidențiat al labirintului este învăluit de uzoarele concentrice de pietre (ca și Maica Domnului ce-L ține ocrotitor pe pruncul sfânt în brațe). De mai menționat că intrarea în labirint este totuna cu ieșirea din el („… și va intra și va ieși și pășune va afla”, Ioan 10:9). Acest simbol străvechi se aseamănă cu cel cercetat de mine în articolul despre cerceii moldovenești.
Deci semnificația ce este deseori redusă la sensul funerar al acestor construcții ar trebui cel puțin aprofundată și legată și de sensul maternal și nupțial (la fel ca-n balada „Miorița”). Deși am observat că unii cercetători au văzut totuși în careva labirinturi doi șerpi încolăciți, ce schematic privesc unul spre celălalt în centrul figurii, la fel ca și cei doi șerpi-dragoni din vârful cârjei arhierești. Printre altele este curios faptul că asemenea labirinturi se întâlnesc și în țările scandinave unde mai sunt numite „ierusalimuri”, ceea ce iarăși ne duce cu gândul la simbolismul pelerinajului.
Un exemplu de figură folosită cândva în ornamente și pe care o dau mai jos, descrie în esență același simbol central al captării, cunoașterii, reținerii și dezvoltării seminței divine (vezi fotografia de mai jos). Și dacă legăm această interpretare cu mănăstirea – ce reprezintă inima arhipelagului sfânt, un important loc de pelerinaj și rugăciune, și ivirea căreia a fost anunțată revelator de către îngeri, totul ar putea căpăta un sens sfințitor.
Mai dau o fotografie ce am descoperit-o în rețea, făcută pe insula Bolșoy Zaiațky la vizita Patriarhului. Pe ea îl observăm pe Mitropolitul Vladimir și alți câțiva ierarhi din Biserica noastră din Moldova (Domnul să le dea răbdare și înțelepciune!), care au ajuns și ei cândva pe aceste meleaguri sfinte.
* * * * *
Am avut o mare și deosebită bucurie de a-l cunoaște și pe părintele arhimadrit Zosima (Cebotari), iconomul mănăstirii, unul din cei doi frați care au redeschis providențial acest așezământ monahal la sfârșitul anilor optzeci. Celălalt frate al său – părintele Gherman, care este duhovnicul mănăstirii, la momentul venirii noastre a fost plecat în deplasare.
Acești doi moldoveni au fost copiii duhovnicești ai părintelui arhimandrit Ioan (Krestiankin) și anume ei au reluat viața liturgică pe Solovăț, după acea cruntă încercare prin care a trecut arhipelagul pe timpul sovietic. Este curios faptul că frații sunt de baștină din satul Dereneu și sunt atenți prin rugăciune la tot ce se întâmplă în satul lor natal și-n Moldovioara noastră, care pentru educarea și smerirea poporului trece prin grele, dar necesare încercări.
Mai sunt și alți pământeni de-ai noștri, pe la alte schituri, dar pe care nu am reușit să-i cunoaștem. Printre altele fie spus, pe vreme bună în fiecare duminică monahii fac procesiune în jurul mănăstirii, și poți auzi cum toți, după tradiție, cântă moldovenește „Doamne miluiește!”.
Probabil ar fi frumos dacă Seminarul și Academia de Teologie Ortodoxă din Chișinău ar trimite pentru o perioadă elevii și studenții săi la o practică fertilă la această mănăstire nordică.
* * * * *
Pelerinajul spre centrul ființei prin Cel care a spus „Eu sunt Ușa”, se deschide prin asemenea locuri deosebite care la suprafață par depărtate, dar în interior devin porți luminoase, tăcute și sfințitoare întru eliberare de lume.
Pe lângă cele văzute, ce vi le-am descoperit succint în relatările de mai sus, totuși cele mai prețioase sunt întâlnirile cu sufletele vii și trăitoare (Liturghia cu monahii liniștii și prietenia cu alți călători întru cele sfinte). Întâlniri care rămân să lucreze în inimă spre aprofundarea în cele veșnice și rodirea înmiresmată a rugăciunii.
Toți sfinții Solovățului, rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi!
* * * * *
Vreau să mulțumesc tuturor celor care ca prin minune ne-au ajutat să ajungem și să vedem ceea ce am văzut, să auzim ceea ce am auzit și să gustăm ceea ce am gustat!
Pelerinajul nostru bogat nu s-a încheiat la Solovăț – grădina nordică a Maicii Domnului, ci a continuat prin alte mănăstiri și biserici minunate ale Sfintei Rusii, imensitatea căreia uneori sperie. Cu ajutorul Domnului, poate vom reveni la ele într-o altă relatare.
Iereu Anatolie Juraveli
În imagine la publicare: tabloul pictorului Mihail Nesterov „Tăcerea”