În noaptea de 21 spre 22 iunie 1941, la ora 2.00, armata română a primit de la generalul Ion Antonescu ordinul: „Ostaşi, treceţi Prutul!“. Se știe cum s-a terminat în ultimă instanță acea trecere a râului ce ne desparte. Cel puțin noi, cei de la Chișinău, o știm bine. Să fi uitat lecția istorică frații de la București?
Trist dacă-i așa. În nici un caz nu dorim repetarea anului 1944 care, după ce armata română și-a luat tălpășița de pe teritoriul nostru, este conceput în țara vecină ca o tragedie națională. Însă, pentru ca să nu se repete 1944, trebuie să nu se repete nici anul 1941. Iar dacă cuiva nu-i dă pace spiritul de revanșă, să țină minte: ceea ce a fost conceput cândva ca tragedie a doua oară se manifestă ca farsă…
Dar să trecem la subiect. De câteva zile pe rețelele de socializare circulă niște secvențe de la camera de supraveghere a spațiului intern al bisericii „Sfinții Împărați Constantin și Elena” din Chișinău. Din aceste secvențe se vede cum trei persoane, una din ele purtând haină de preot, intră în sfântul lăcaș, încep să fotografieze icoanele, catapeteasma. După care persoana în haină de preot deschide Ușile Împărătești, intră în altar, pune mână pe veșmintele parohului, le examinează, acțiunile sale continuând a fi fotografiate de unul din însoțitori… Toate se petrec în pofida faptului că enoriașa de la pangar, în acel moment fiind doar ea în biserică, i-a prevenit pe oaspeții nepoftiți din România (că-s de peste Prut o înțelegem lesne după accent) că altarul este închuiat pe dinăuntru, iar fără permisiunea parohului nimeni nu are dreptul să pătrundă într-acolo.
În finalul secvențelor urmărim cum enoriașa îi transmite celui în haină de preot telefonul mobil ca să vorbească cu parohul, părintele Vitalie. Din spusele primului aflăm că-i venit de la București, că „are binecuvântare de la Înaltul”… (cine o mai fi și acest Înaltul?.. or, în perioada respectivă mitropolitul Vladimir era plecat din Moldova…).
Ulterior, deja după consumarea episodului, în duminica ce a urmat parohul bisericii „Sfinții Împărați Constantin și Elena”, protoiereul Vitalie Roșca, le-a relatat creștinilor veniți la slujbă că respectivul i-a spus la telefon precum că ar fi venit de pe malul Dâmboviței pe malul Bâcului să se documenteze în privința… cimitirului (?) din ograda sfântului lăcaș. Părintele Vitalie a mai adăugat că nu se așteaptă la nimic bun de la asemenea „inspecții”, mai ales când se face referință la cimitir dar se dă buzna în Sfântul Altar. Și a preîntâmpinat obștea parohială să fie gata în caz de necesitate să-și apere biserica de la o eventuală tentativă de acaparare a ei de către așa-numita Mitropolie a Basarabiei – organizație schismatică căreia guvernarea de la Chișinău îi suflă vânt în pânze.
Așadar, concluzionăm:
Primo. Nu pot să-mi închipui ca vreun preot din Republica Moldova, fiind în România, să-și permită un comportament similar într-o biserică din țara-soră. Fără acceptul parohului nici la noi acasă, în interfluviul pruto-nistrean, nimeni nu-și permite să fotografieze sau să filmeze în biserică. Cu atât mai mult atunci când ne aflăm în cuprinsul unei alte Biserici Autocefale. Poate nu suntem noi cine știe ce ortodocși, dar un lucru totuși l-am însușit: biserica este Casa Domnului, nu muzeu!
Iar dacă preotul paroh nu te-a invitat, să-ți permiți să intri în altar și încă prin Ușile Împărătești?! No comments.
Secundo. Un asemenea comportament, arogant și fără pic de pioșenie, al unor reprezentanți ai clerului românesc (credem că-i vorba totuși de excepții, că nu-i o normă generală) în raport cu Biserca Ortodoxă din Moldova ne întristează. Și nu de atâta că ne-am simți cumva jigniți sau supărați, nu.
Deși nu-i ușor, dar am fi gata să trecem și peste faptul că românii, deja aproape în totalitate, cu o insistență demnă de cauze mai bune neagă identitatea noastră de moldoveni. Fiindcă știm că în Hristos nu mai este nici iudeu, nici grec, nici moldovean, nici român, nici rus sau ucrainean și nici găgăuz sau bulgar. Iar noi vrem să fim cu Hristos.
Dar anume pentru că vrem să fim cu El, nu vom ignora atacurile sau insultele, fie ele în cunoștință de cauză sau chiar inconștiente, la adresa Bisericii lui Hristos. Care Biserică pentru noi, creștinii din Republica Moldova, este Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove. Și da, legată canonic și duhovnicește de Patriarhia Moscovei. Cui nu-i place, să fie sănătos.
Tertio. „Singurul lucru pe care îl învăţăm studiind istoria este faptul că nu învăţăm nimic din ea.” Celebra maximă hegeliană se potrivește pe deplin atitudinei față de Republica Moldova a urmașilor „regățenilor” din perioada 1918-1940. În prezent, ca și atunci, puțin le pasă ce credem noi despre această atitudine față de poporul nostru.
Ne pare rău că ea se răsfrânge și peste sfera bisericească. Oricum, suntem de o credință și gândeam (și continuăm să gândim) că în relațiile dintre creștini nu e lucru normal să se manifeste aroganța și trufia. Dar, mă rog, avem relațiiile pe care le avem. Vom ține cont de ele în speranța la unele mai bune. Și ne vom ruga Domnului să ne păzească Biserica Ortodoxă din Moldova.
Victor Josu
În imagine: Anul 1944. Camioanele militare germano-române părăsesc Chișinăul în direcția Prutului. Să-l treacă înapoi. Deja fără vreun ordin.