„Omul se uită la faţă, iar Domnul se uită la inimă.”
(I Regi 16:7)
Iisus Hristos este Dumnezeu venit în trup, Fiul lui Dumnezeu, a doua Față a Sfintei și Celei de o ființă și nedespărțitei Treimi. Cuvântul Său este Adevărul, căci El este Adevăr. Fiind un foc mistuitor de păcate și necurăție, lecuiește făptura bolnavă și desparte ca o sabie ascuțită cu două tăișuri oile de țapi și lumina de întuneric. El trece prin mijlocul nostru (Amos 5:17) – unora, fiind mireasmă a morţii spre moarte, iar altora mireasmă a vieţii spre viaţă (II Corinteni 2:16).
Mai întâi merge lecuirea sufletului, după aceea a trupului. Mai întâi pregătirea pentru cele veșnice, după aceea pregătirea celor vremelnice. Există o ierarhie, care trebuiește respectată. Mai întâi Dumnezeu, după aceea ceilalți și celelalte. Mai întâi îl iubești pe Dumnezeu cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău, după aceea pe aproapele tău (ca pe tine însuți), deși este vorba de aceeși iubire. Căci Dumnezeu este iubire.
De aceea Hristos ne spune ca să ne temem mai curând de cel care ne vrea sufletul și trupul pierdut în gheenă, decât de cei care ne ucid trupul (Matei 10:28). Sufletul e mai de preț decât toată lumea, căci doar el poate capta veșnicia și a intra în ea (Matei 16:26). Iar cel care într-adevăr caută de sufletul nostru este diavolul, unicul care ne vrea pierduți. Deși vrând răul, până la urmă el face binele. Căci orice ispită este o încercare, iar orice încercare ne poate duce la iscusință. Ceea ce nu ne omoară, ne face mai puternici. „Bărbatul neîncercat în ispite nu este iscusit.”(Avva Dorotei).
Hristos a văzut credința și îndrăzneala slăbănogului și celor patru prieteni ai săi care-l duceau pe pat, înbulzindu-se prin mulțime (vorba proverbului: „prietenul la nevoie se cunoaște”). Și El i-a iertat slăbănogului păcatele, cauza bolii sale. Spusa acestui lucru i-a ispitit pe unii cărturari ce erau în preajmă și care ziceau în sinea lor că Iisus hulește, căci numai Dumnezeu poate ierta păcatele. Iar Hristos, văzându-le inima ca un Dumnezeu adevărat, le demonstrează deja prin faptă vizibilă firea Sa dumnezeiască, spunându-i slăbănogului: „Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta.” Ceea ce s-a și întâmplat. Mulțimile, văzând acestea s-au înspăimântat și au slăvit pe Dumnezeu, că a dat oamenilor o asemenea putere (Matei 9:1-8). Putere ce izvorăște din faptul sălășluirii lui Dumnezeu în om.
Iar cărturarii, probabil, au stăruit mai departe în necredința și îndoiala sa, cu toate că au primit dovezi palpabile și oricum nu au crezut în puterea dumnezeiască a Mântuitorului. Căci „mintea fără credință numai caută viclean să se abată asupra credinței.” Dar nevrând, ei au ațâțat harul slăvitor asupra poporului.
Dacă eu sunt slăbănog și paralizat la fapte bune și necesare, cine sunt cei patru prieteni care stau la fiecare colț de pat și mă duc la Doctor? Cei patru evangheliști cu ceata rugătoare a sfinților. Iar casa la care merg pentru mărturisire și lecuire? Este Biserica. Iar patul ce-l port în mână? Este mărturia celor întâmplate, ca și crucea – arma biruinței.
Iereu Anatolie Juraveli