Sfaturi duhovnicești de la protoiereul Andrei Cijenko, parohul bisericii „Sfântul Ioan Ostașul” din orașul Nicolaev din eparhia cu același nume a Bisericii Ortodoxe din Ucraina
Iată că a sosit Sfânta Patruzecime din anul 2022. Unul din cele mai scârbite Posturi Mari din istoria poporului nostru. Dar din această cauză sarcina mântuirii sufletului nu se schimbă.
Ca să împlinim sarcina aceasta, trebuie să împlântăm mintea noastră în Dumnezeu. Anume să o Împlântăm, adică cu toate puterile sufletului, ale inimii, ale minții și ale voinței, ale trupului nostru să ne lipim de Hristos și să nu ne dezlipim pentru nimic în lume. Din toate puterile să ne ținem de El. Și El ne va ține de El și mai mult.
Cândva sfântul ierarh Nectarie de la Eghina a spus că în vremuri de scârbire Domnul nostru Iisus Hristos procedează foarte vizibil. El parcă se face văzut nouă în mod deosebit. Ca și soarele când nu este pe cer niciun nor. Vorbim de norii grijii de multe, ai deșertăciunii, ai pasiunii pentru lucrurile confortabile ale civilizației.
Scârbirile sunt esența milei tainice a lui Hristos, ne vorbesc sfinții părinți. Inima se topește în ele ca ceara, transformându-se în aur, bun pentru Împărăția Cerurilor. Inima se dezlipește de patima pentru cele pământești. Sufletul se purifică de murdărie. Și, la urma urmelor, rămâne doar Dumnezeu și tu. Unul în fața celuilalt.
Când se trag focuri de artilerie și au loc lupte în apropiere, tu rămâi singur în fața lui Dumnezeu. Și înțelegi că nimeni nu îți va veni în ajutor, decât doar El. Și această situație este un fel de senzație a Paștelui.
Postul Mare. Domnul merge să se răstignească pentru păcatele tale. Dar și tu dă-te pe tine în jertfă Lui. Avraam a ridicat cuțitul pentru jertfă de asupra lui Isaac și dintr-o dată sfântul Înger îi oprește mâna și el vede un miel care s-a prins într-un tufar. „Dă-mi, Fiule, Mie inima ta”. (Pilde 23:26)
Dacă te răstignești împreună cu Hristos (anume acestea se întâmplă cu omul în Postul Mare), înseamnă că împreună cu El vei învia. Dacă vei avea încredere în Dumnezeu, dacă te vei jertfi de dragul Lui, pentru a fi cu El – prin timpul tău, prin truda ta, prin eforturile tale (anume aceasta este jertfa pe care o cere Domnul de la tine), tu împreună cu El vei învia. Și salvarea va fi enormă, cu multă bucurie și venită pe neașteptate, ca o ploaie torențială cu soare din senin. Va fi neapărat!
Adam „a șezut și a plâns” lângă porțile închise ale Cerului. Nici nu ne putem imagina ce a pierdut sfântul nostru strămoș și soția lui, sfânta străbuna Eva. Este mai rău decât a-ți pierde o mână sau un picior, sau acoperișul de asupra capului. El s-a lipsit de rai și de comunicarea cu Dumnezeu! Este de parcă a viețuit un oarecare prinț într-un palat din cele mai bogate. Și iată că dintr-o dată este trimis la Buchenwald.
Dar ce fac sfinții Adam și Eva? Ei nu se descurajează, nu își pierd cumpătul. Ei se căiesc. Ei nu se sinucid. Nu pleacă definitiv la diavol. Nu. Ei șed în fața porților închise ale raiului și plâng. Există un proverb popular: „Măcar într-un colțișor, dar în rai”. Și tu fă tot așa. Căiește-te și de Dumnezeu lipește-te!
Acceptă războiul cu lipsurile și grozăviile lui ca mijloc pentru viața ta duhovnicească. Războiul nu este doar un conflict armat. Nu. Războiul este epitimia lui Dumnezeu, îngăduința lui Dumnezeu și pedeapsa lui Dumnezeu. Rabdă. Și te vei mântui: „Așteptând am așteptat pe Domnul și S-a plecat spre mine”. (Ps. 39:1)
Cu adevărat, în război există o mulțime de motive pentru lucrarea virtuților mântuitoare:
Amintirea de moarte: „În tot ce faci adu-ţi aminte de sfârșitul tău și nu vei păcătui niciodată” (Sirah, 7:38). Sfântul ierarh Ignatie (Brenceaninov) consideră amintirea de moarte ca una din virtuțile fundamentale pe care diavolul dorește tare mult să o fure, pentru ca omul să nu folosească amintirea de moarte ca un calapod, ca o măsurătoare pentru aprecierea vieții sale. Însă amintirea de moarte trebuie să fie fundamentul vieții noastre – pentru aranjarea ei duhovnicească corectă.
Diavolul încearcă să răpească amintirea de moarte prin deșertăciune și grija de cele multe. Și iată că a venit războiul. Toate acestea enumerate au dispărut. Ești unu la unu cu moartea. Și nu doar cu ea. Dar și cu Dumnezeu, doar El (și doar El!) hotărăște cine să trăiască și cine să moară. Folosește vremea de război pentru amintirea de moarte ca fundament al vieții. Și pe acest fundament înalță cu ajutorul lui Dumnezeu propria viață. Această faptă este dreaptă, corespunde poruncilor lui Dumnezeu. Apreciază fapta și apoi o acceptă sau o respinge.
Sustragerea de la cele materiale, deșarte. Dragul meu, tu vei pierde oricum, mai devreme sau mai târziu, apartamentul sau automobilul tău. Aceasta se va întâmpla. Tu vei muri. Prin urmare, folosește vremea de război ca să te simți un pelerin în această lume. Să nu fii purtat de vânt ca o frunză uscată, dar să fii corabie cu pânzele umflate de suflarea vântului ce bate în direcția dorită prin harul Sfântului Duh, Care te duce în viteză spre Împărăția Cerurilor. Da, totul s-a mutat de pe temeliile sale, din cuibarele lor au zburat găinile. Dar se prea poate că trebuia totul să se dărâme, ca tu să-ți vezi cu claritate minciuna și rătăcirile, ca să te întorci pe calea cea dreaptă. Pentru ca să simți pulsarea Proniei lui Dumnezeu, grija Lui măreață pentru tine. Se prea poate că toate acestea au fost necesare pentru tine ca să fii rupt de la sursa de confort și de la cele materiale. Ca să încetezi să fii rob al lucrurilor, dar să devii aidoma unei pasări libere duhovnicești.
Unitatea. Unitatea oamenilor. Până la război mulți au viețuit în egoism. Fiecare în casa sa, în gadgetul său. În izolarea proprie. Iar acum suntem toți împreună. Poporul este unit. Oamenii își petrec împreună nopțile în metrou. Locuiesc în grupuri în apartamente, căci a trăi de unul singur este înfricoșător. Se susțin reciproc, se ajută unul pe altul. Anume în vremea războiului am văzut cum e de important să simți căldura celuilalt, cât de important e să știi că alături este cineva. Și că fiecare dintre noi are o nevoie imensă de celălalt. Și că depindem unul de altul. Nu este oare aceasta adevărata milă? Este minunat!
Rugăciunea. Părintele Ioan (Krestiankin) povestea că rugăciunea lui cea mai sinceră a fost în închisoare. Eu de asemenea am simțit aceasta. Dintr-o dată pentru mine „au înviat” și au strălucit rugăciunile ecteniilor: pentru pacea lumii, pentru cei ce călătoresc, pentru cei în suferință, pentru cei luați prizonieri; pentru țara noastră păzită de Dumnezeu, rugăciunile pentru odihna sufletului… Inima se curețe în această vreme. Ea simte că se poate bizui și nădăjdui doar în Dumnezeu. Și Dumnezeu se descoperă omului. Și înseamnă că ești apărat. În timp de pace, se prea poate, nu te-ai fi simțit atât de protejat, deoarece te-ai fi neliniștit, ai fi avut emoții și tristeți în legătură cu diferite lucruri… Și dintr-o dată cartea de rugăciuni, un pahar cu apă sau suc de tomate, o bucată de pâine și orice loc de dormit pe care îți poți odihni trupul – este deja o mare bucurie. Și, bineînțeles, cea mai mare bucurie este să ajungi până la Taina Pocăinței și până la Împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos. Străduiți-vă ca în vreme de război să găsiți aceste momente. Și cât se poate de des (măcar odată pe săptămână să vă spovediți și să vă împărtășiți). Să participați la Taina Sfântului Maslu. Doar în Tainele Bisericești noi ne unim faptic și mântuitor cu Domnul. Iar El ne spune:
– Nu te teme, fiule! Sunt cu tine! Întotdeauna voi fi cu tine! Eu mi-am întins mâinile pe Cruce ca să te pot cuprinde!
Și dintr-o dată, în mijlocul vacarmului instalațiilor de artilerie, al aruncătoarelor de grenade, al exploziilor și al tragerilor sacadate din pistolurile automate tu conștientizezi dintr-o dată o lumină calmă aurie care provine din omoforul strălucitor, întins asupra ta, cel mic, de către Prea marele Dumnezeu și Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.
Pravlife.org