Mergem pe drumul vieții și uneori nu ne dăm seama că „aura” mândriei noastre, declanșată de duhul rău asupra noastră ne dirijează și ne ține în capcana lui uneori o viață întreagă. Mergem pe drumul vieții îmbrăcați în această haină și niciodată nu am vrut să cedăm în fața celor care au vrut să ne-o shimbe pe una poate mai frumoasă – cea de bunătate, smerenie, cumpătare… dar mereu am refuzat. Și nu ne-am întrebat niciodată: „Oare ce duh ne poartă pe drumul vieții? De ce se risipește totul în jurul nostru de la o vreme încoace?..”. Și răspunsul e atât de ușor: să te smerești și să ierți pe cei din jurul tău, și să îmbraci haina credinței!
Săptămâna Patimilor este un drum de amurg, unde lumina nu dispare, ci se ascunde în răni. Pașii sunt tăcuți, ca și cum pământul însuși ar asculta suferința noastră. Trădarea cade ca o umbră lungă peste suflet, iar crucea se înalță nu doar pe deal, ci în fiecare inimă care poartă greutăți nespuse. Au rămas ultimii pași până la Ziua Învierii și cum mergem pe drumul nostru de viață?.. Drumul nu este ușor, dar este viu. Iar la capătul lui, dincolo de întuneric, nu stă doar o sărbătoare, ci o renaștere – a inimii, a credinței, a omului.
În liniștea apăsătoare a Săptămânii Patimilor pașii devin mai grei și mai conștienți. Fiecare zi poartă o rană și o lumină: trădarea, singurătatea, judecata nedreaptă, crucea. Și totuși, în mijlocul unei lumi grăbite, unde zgomotul ne fură adesea sufletul, chemarea rămâne aceeași – să încetinim și să privim înăuntru.
Astăzi, Patimile nu sunt doar istorie, ci se regăsesc în neliniștea noastră, în nedreptățile zilnice, în momentele când uităm de iubire. Dar fiecare alegere bună, fiecare iertare, fiecare rugăciune tăcută devine un pas spre Înviere.
În viața de azi alergăm printre zile ca printr-o furtună de glasuri, dar aici timpul se frânge – și ne așteaptă. Ne așteaptă să ne vedem propriile căderi în ochii Celui răstignit, să ne recunoaștem tăcerile în tăcerea Lui.
Și totuși, sub piatra grea a durerii mocnește o lumină. Nu strigă, nu forțează – doar respiră, ca o speranță care nu moare. Iar când noaptea pare deplină, ea se deschide ca o rană vindecată și din ea răsare dimineața Învierii.
Raisa Plăieșu,
pentru Traditia.md